Dumitru Tâlvescu îşi construieşte cu fiecare carte pe care o închipuie, şi o scrie negru pe alb, un destin de poet. Izbânzile, dar şi limitele, îi vin tot din columnism, şcoala de literatură târgujiană a anilor 1970-1990.
Şi actuala culegere de poeme, în tot ceea ce are ea mai reprezentativ, plăteşte tribut neomodernismului, lăsând vederii încercările, uneori dramatice, de-a se detaşa de acest curent literar.
Când descind din scriitura folclorică, textele curg fără cusur (Alb), încântând auzul şi interesând hermeneutic spiritul, în van critic.
Reminiscenţe simboliste revin din dor de rescriere a vreunei pierdute paradigme stilistice sub semnul unei virginităţi aurorale, rezultatul fiind o ars poetica la purtător (Dor de a rescrie).
E limpede că, dintr-un nostos mărturisit revendicându-se, poetul, matur de-acum, vrea să fie iar „hoinar printre gânduri, în vara cu basme”, să se lase purtate „de vise spre zări cu miresme de frunze de nuc” (ca Ion Pillat – de pildă – n.m., I.P.B.)
Frumuseţea, de litanie, a câte unei incantaţii de alchimist al semnelor topite-n cuvinte-simboluri mă face fericit, lecturând cu plăcere. Repet, calchiind modelul popular, Dumitru Tâlvescu rezistă oricărui examen-axiologic şi, oricât de cusurgiu ar fi vreun cronicar de întâmpinare, va trebui să se lase cucerit (Fără ea, Nostalgii inutile, Dorinţi tardive, Tăcere) de acurateţea şi supleţea dicteului.
Probabil, acolo, sus, la Săcărâmb, po(i)etul aude, ca Proust, cum trece timpul şi tot ca marele prozator francez trage nădejdea a-l regăsi. Calea pare a fi, deşi la îndemână, greu de urmat întrucât – îl citez pe autorul columnist – „amuşină un pic de cer mai nou cu slabe luciri şi triste, în cale” (Ploaie singură).
X X X
Din umbra timpului deci, scriitorul „de duminică” evocă, paradisiac-crepuscular, vatra bunicii din „cuhnia cea veche” (pe care, iată, îşi aminteşte şi semnatarul acestei postfeţe, o a văzut, dimpreună cu prietenul din tinereţe, Mitică, la Drăgoieşti-Brădiceni, oaspeţi ai minunatei muici Lucsiţa Popescu-Mocioi – n.m., I.P.B.) unde „aroma pâinii aşteaptă mâini ostenite s-o facă aluat” (Vatra bunicii).
Din postura de scrib, de cum bate „vântul schimbării”, răspunde unor „întrebări ce poartă alt glas” şi prin urmare alte veşminte, de „diogene zdrenţuit” ori de „făptură transpusă în chip imprecis”, ori cum vom vedea mai încolo, zamolxeene.
Pe ruinele unei cetăţi inexistente, ucronice şi utopice, uitată pentru totdeauna, într-o stare de veghe continuă, condeierul meditează „obosit de prilejuri şi jocuri de lume”, postbacovian (Curcubeu) la „această realitate neascunsă în haznale” care „îşi târâie osânza pe străzi şi în canale” (Realitate).
Mitologizând liber, ca un „bătrân Adonis”, poetul, precum Miron Costin pe la fundamentele literaturii române, ori precum François Villon, la cele ale literaturii franceze, se tânguie autentic şi „cu inima domoală”: „S-a dus şi ea („frumoasa fată” – n.m.) cu soarta, cămin bun să aleagă / lăcaş de amintiri după o viaţă-ntreagă” (Bătrân Adonis).
Tehnica de care uzează e trădată programatic şi aparţine, totuşi, transmodernismului actual: transpunerea / transpoziţia. „Cu chipuri şi imagini” „lângă câmpiile veşnic nearate ale cuvântului” au(c)torul acestei plachete, intitulată sec „Alb”, „se trage-ncet spre înălţimi cuminte / şi-acoperă coline cu dorinţi”, precum Seferis, de exemplu, dacă e să invoc un mare creator european (dar grec – n.m., I.P.B.). În definitiv, de ce să nu ne raportăm, mereu, şi noi înşine, la asemenea figuri creatoare? Ce-am putea pierde, la o adică?
Dintr-un „exil voluntar”, Dumitru Tâlvescu realizează că „spusele-i devin mai grave”, „realitatea (comunistă – n.m.) nu mai naşte alb / se zbate în somnul sorţii ca o caracatiţă” iar „drumurile i s-au stafidit în rugăciuni” (Despărţire) iar „indecisele semne ale schimbării pălesc” (Cu dor de ea).
X X X
De printre versuri, se ivesc, ici-colo străfulgerări meta- şi auto-po(i)etice, fapt ce-mi răsplăteşte gestul meu de critic… iertător/blând. Astfel într-o „Zicere”, cuvântul e „gând uitat străfund”, „frumosul pus la pândă, în sânul firii / suflând înspre lumină un adevăr plăpând” „ca să-nceapă, fără frică / vis, dorinţe puse-n cărţi”; „Doar gândirea e pribeagă / hoinărind fără de ţel”; „Apoi drumul se sfârşeşte / minunat, îndepărtat /…/ Pe-un picior de plai şi dalb” (Drumul). Când nu folclorizează, farmecul învăluindu-şi (re)cititorii, Dumitru Tâlvescu se exprimă la fel de credibil „în vers alb”, obsedat de „urme” (adică de „amprente” proprii lăsate de un sigiliu cu formă de cub alb / sau de „glas de Zeu” – n.m.) şi recurgând, dezinvolt la tehnica „tabloului” pictural (la poezură şi pictrie – n.m., I.P.B.). Un „tablou cu vrăbii”, un altul cu străzi „întinse sub marcaje ca urmele de crimă”; îi uimesc, îi atrag pe contemplatorii poeţi: „un fel de precursori cum zis-au şi profeţii”, care „pun în versul grav un fir de glas de zeu. / Dar nu se simt defel precum un Dumnezeu / Chiar de prezintă lumii tablouri fericite / Din măiestrite versuri, poeme iscusite” (2015-02-12). Ei „nu fac decât speranţa s-o-mbrace-n haine bune / lumina împlinirii în pace s-o adune / şi de la Kogaion încoace, serafici şi curaţi, / pe Zeul bun, Zamolxe, să-l pună-ntre împăraţi” (Ibidem).
X X X
Dumitru Tâlvescu preferă – se pare – „cuvântul ascuns, rostit ca descânt / pătruns de verb şi spaimă / aproape exultând /…/ desăvârşind taina facerii” unui poem „ca o sfinţire a împlinirilor sacre”. Cum aceste elemente de explicită poe(i)eticitate mă trimit indubitabil la transmodernism, jubilez şi tac… bucuros de prilej. Adevărurile revelate de poet şi de „Eul… slobod şi nedumerit”, pe „dincolo de voalul întrebărilor”, reacreditează Cuvântul ca promotor al însămânţării/ al (re)învierii – miracol totodată al reînzeirii (Dorinţa de împlinire). Căutând Cuvântul ca şi Proust bunăoară, „ca un sărman boem”, altădată poetul îl substituie cu un „şirag de roze şi un crin”, ca şi Macedonski la o adică. Dar negăsindu-l ca să-l pună în cap de unghi, „rămân pată albă, în inimă, în junghi” şi caută mai departe, născând alte cuvinte „cu irizări prea sfinte”, pe cele magice şi tainice, cu naşterea bizară, mlădioase ca şi mierea în jungla poeziei, unde cuvântul a înviat, s-a reorganizat şi „aşteaptă să-i crească tulei” (Poem întrerupt).
Ca oricare columnist pur-sânge, şi Dumitru Tâlvescu leagă golul dinăuntru, cel veşnic neumplut ca o nălucă, de acel „descânt spre absolut” „cu graiul orfic luminii jertfă arzătoare” ca să ni se confeseze cu mândrie şi antologic (pre cinstea mea! – n.m.): „să mă afund în vise, să judec, să pătrund / hierofante spuse, pe cel mai banal vers / şi-apoi cu umilinţă, râzând să mă dau şters. / Iar golul cel din mine, în noapte să-l afund”.
Sigur că vreun critic… postmodernizat va fi strâmbând din nas, acuzându-l pe poet de… modernism întârziat, reciclat (auroral, totuşi – n.m.), uşor defazat. Ei, şi? Dumitru Tâlvescu posedă, glorios, ştiinţa poieinică a unor „dicteuri” transcendente precum „Înţelegere”, „Ochiul de sub scoarţă” cu care lui Eugenio Montale nu i-ar fi deloc teamă să se afişeze ca traducător. Ce păcat că, în Europa, scriitorii contemporani cu cei din România nu se prea înghesuie să-i transpună în limbile lor! După nenorocirea babeliană, această fărâmiţare lingvistică a lovit până şi poezia, despre care se spune că ar fi fost translimbajul unic, perfect inteligibil de către toată omenirea. Amărât de această gravă pricină, poetul se înveleşte în vise, în care se ascunde ca să fie tot el însuşi, apt, să recepteze „noi ascunse înţelesuri, / şi adânci şi virginale” spre a le reinterpreta în stilul său strict personal (Un pic de iarnă).
Ispitit de pastel, Dumitru Tâlvescu se lasă furat de peisaje care stau sub imagini ca să le deconspire poetul dimpreună „cu stări şi fapte demiurge” ce-ar urma „să răsară în vers nou”. Cuvântul ce zideşte vise sacrale îngemănează calea dintre ele cu alte noi valori pe care „doar evadând din dor mai poţi să le citeşti // Până la adânci descoperiri de sine” (Rămas bun).
X X X
Închei postfaţa mea cu o afirmaţie netă. Cel mai norocos, Dumitru Tâlvescu are izbânzi când ignoră „chingile” prozodice, precum în „Incertitudinea timpului”, „Străinul”. Palpează „clipele metaforei” care şovăind în aşteptarea renaşterii, la decizia Eului auctorial de a le trezi, îmbracă aspectul „argintului viu din ape”, de unde peştele cel veşnic, cu ochiul singur, străbate inefabilul poetic, căci – îl citez pe poet – „doar peştele (simbolul lui Iisus Hristos – n.m.) c-un ochi priveşte li se-nchină / Mai are mult de scris, sorocului să-i ţină / ca un vasal smerit salvat de pe un plaur / argintul viu din ape ce se transformă-n aur” (ca la Eminescu, nu? –n.m., I.P.B.).
Ca Meşterul Manole, apoi, poetul purcede ca din metaforele trezite la viaţă să înalţe un zid albastru „mărind în taină miracolul din zori / pentru poeţii veşnic la Zeu mijlocitori” (ca la Platon, nu? – n.m., – I.P.B.).
Încolo, Dumitru Tâlvescu are perfectă dreptate. „Poeţii sunt alcătuiţi din cuvinte”. „Despre poeţi” e o ars poetica citabilă in integrum: „Poeţii sunt carnea cuvintelor” (iarăşi mă dau bătut conchizând că şi acest micropoem e antologic ca artă poetică – n.m.).
Iar el, poetul ajuns la maturitate, „culege din ceruri culori / naiv le încrucişează în cuvinte /…/ pe drum poetul le presară ca pe seminţe” care vor rodi în fiecare primăvară a Spiritului întru reinstaurarea ciclică a Marii Poezii. Dumitru Tâlvescu e un poet în toată puterea cuvântului, ce-şi aşteaptă încă deplina consacrare.
Ion Popescu-Brădiceni
