1. Ion Mureşan Criza interiorităţii şi sarcasmul satiricoironic
Ion Mureşan figurează, necomentat de Aurel Sasu, în „Dicţionarul biografic”[1] cu un foarte succint C.V.-iu biobibliografic, fiind incluse şi câteva nume de critici care s-au referit la primele sale cărţi antume: Cartea de iarnă (1981), printre aceştia regăsindu-mă şi eu, în 2023, în „Istoria-mi transmodernistă”[2], Poemul care nu poate fi înţeles (1993), Cartea pierdută: o poetică a umbrei (1998).
În „Dicţionarul Scriitorilor Români” – în varianta extinsă a trioului Zaciu-Papahagi-Sasu, Ion Mureşan beneficiază de un comentariu al lui Ion Pop, numai la cartea de debut „Cartea de iarnă” din 1981. Fiind un poet ascendent din revolta rimbaldiană, el şi-a frapat contemporanii prin vehemenţa angajării în existenţial şi prin trăirea paroxistică, halucinatorie, a unui real căruia Ion Mureşan îi dă o replică spectacular-sfidătoare, iconoclastă; lirica lui e sarcastică, crezu-i poetic vizează visceralitatea cea mai crudă în contrast evident cu acea frumuseţe tradiţională, de care Tudor Arghezi şi George Bacovia nu se lepădaseră definitiv, dar acceptaseră această modă antipoetică avangardistă Gherasim Luca, Geo Bogza ş.a. ori iarăşi trimitoare la globala „estetică a urâtului”, deja epuizată, în epocă, pe care însă poetul „Cărţii de iarnă” o modifică (adică o restructurează – n.m.,IPB.) printr-un impresionism ezoteric şi un oracular metafizic, dar şi cu o teribilă forţă de expresie atinsă de voluptăţi satanice şi de efluviul cosmic apocaliptic [3].
Mai neîncrezător în destinul de excepţie al lui Ion Mureşan, istoriocriticul Nicolae Manolescu îi creionează grăbit un microtext în care îi impută, cu francheţe metodologică, modalitatea operei prea ostentativă, primitivitatea deliberată, prozaismul afişat; în schimb îi acceptă vocea sigură şi răspicată, refuzul realităţii de a se lăsa exprimată de poezie şi-l căinează ironic pentru aspectul fatal că „întrebările fără răspuns îl târăsc pe poet spre tăcere”[4]
În dicţionarul Academiei Române, Ion Mureşan se bucură, desigur cu încântare, de un eseostudiu de 4 pagini, semnat de doi recenzenţi: Constantin Hârlav şi Raluca Dumă. Aceştia remarcă acele câteva note în diferenţă ale discursului practicat într-atât atât de inteligentă şi boemo-bahică-optzecistă manieră prin excelenţă. (oarecum în similitudine cu Virgil Mazilescu prin parcinomia editorială). Dar cei doi analişti literari îl întorc cu argumente irefutabile într-un neoexpresionism vizionar, retoric, oracular, discursiv, neepicizant, tragic, ironic, crud, teatral; de regulă poemul său are efect miraculos-taumaturgic, prin inevitabila muzicalitate, speciala oralitate, gestica de recitativ trubaduresc, arta arlechinească, tragic-absurdă; acest poem speculează un histrionism funciar, exprimat, printr-o imagerie neobarocă, grefată pe o discursivizare postmodernistă a limbajului.
„Poemul care nu poate fi înţeles” are în plus o tuşă de grotesc, nişte texte programatice definitorii a eseticii lui Ion Mureşan.
„Cartea Acool” înmulţeşte piesele de rezistenţă, autosubminante, autopersiflante, de acelaşi constant limbaj aluziv, parabolic, deschis spre marile simboluri nedeterminate, reinterpretate din perspectiva amară a unui limbaj fără iluzii [5].
Radu G. Ţeposu a scos în relief interactiv frazarea impecabilă, patetic-orgolioasă ca produs al unei mizantropii vizionare, al impulsului frenetic de a de-a sălta fiinţa(rea) în metafizic. E aici o rămăşiţă a titanismului romantic, trufaş-neliniştit, deci vizând epuizarea completă a trăirii prin exaltarea resorturilor vitale, sardonice şi beatitudinale [6].
Bibliografie
1. Aurel Sasu: Dicţionarul biografic al literarii române (M-Z)(DBLR), Editura Paralela 45, colecţia „Marile Dicţionare”, vol.2, Piteşti, 2006, p.162
2. Ion Popescu-Brădiceni: Scriitori români contemporani şi cărţile lor esenţiale. O istorie transmodernistă a literaturii române contemporane; Editura TipoMoldova, Iaşi, 2023, pp.1393-1393; vezi „Ion Mureşan: Un poet de înaltă vibraţie lirică”
3. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu: Dicţionarul Scriitorilor Români (M-Q); Editura Albatros, Bucureşti, 2001, pp.328-330
4. Nicolae Manolescu: Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură; Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, pp.1328-1329
5. Eugen Simion/ Academia Română: Dicţionarul general al literaturii române (DGLR) (M/O), vol.5, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2019, pp.642-645
6. Radu G. Ţeposu: Istoria tragică and grotescă a întunecatului deceniu nouă; prefaţă de Al. Cistelecan; Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, pp. 132-134; vezi „Criza interiorităţii. Patosul sarcastic şi ironic”
2. Vasile Popovici şi o triadă a personajului
S-a născut pe 13 mai 1956, în Cuveşdia (Arad). Cărţile ce-l reprezintă drept critic literar sunt: „Eu, personajul” (1988), „Rimbaud” (1997), „Marin Preda: Timpul dialogului” (1983). A mai publicat: „Lumea personajului: o sistematică a personajului literar” (1997), o postfaţă la o ediţie din Sorin Titel: Ţara îndepărtată, Pasărea şi umbra (1989); o prefaţă la Lucian Raicu: Scene, fragmente, reflecţii (2000). Eu însumi am scris un articol despre „Rimbaud” şi l-am inclus în „Scriitori români contemporani şi cărţile lor esenţiale. O istorie transmodernistă a literaturii române contemporane” (vezi „Vasile Popovici şi eseostudiul său despre Arthur Rimbaud”, pp.1402-1404.
Corin Braga îl caracterizează ca pe un critic de fineţe, cu vocaţia sistematizării teoretice. Comentariile îi sunt redactate cu acurateţe şi rafinament, construite lucid, iradiant, empatetic alteori. Metoda impresionistă e inteligent depăşită cu graţie printr-o osatură de concepte, îndrăznind a-şi elabora el însuşi instrumentele operaţionale. Precum, de pildă, în „Eu, personajul” distinge în antropologia literară subiancentă literaturii universale şi naţionale româneşti trei tipuri de personaje (arhipersonaje) plecând de la triada ego/ tu/ ille. Adică «eu» este protagonistul acţiunii, «tu» este deuteragonistul, destinatarul sau antagonistul acestei acţiuni, iar «el» este naratorul şi raisonneurul ei. Astfel arhipersonajul construit pe principiul eului este monologic (monadologic); cel construit pe relaţia eu-tu e un personaj dialogic; iar arhipersonajul care, alături de conştiinţa de sine şi de conştiinţa aproapelui dezvoltă şi o conştiinţă a celuilalt, a privitorului, este un personaj trialogic, care-şi are întruparea emblematică în corul antic, martor, comentator, incitator şi consolator al acţiunii protagonistului şi deuteragonistului; prin acest «al treilea personaj», Vasile Popovici dă lovitura de graţie postmodernismului, discursul său meta- şi trans-critic glisând spre transmodernitate/ transmodernism.
Andrei Terian consideră că focarul criticii lui Vasile Popovici îl constituie relaţia dintre personaj şi persoană. Abordarea îşi convoacă în text naratologia, psihanaliza, sociologia, ontologia şi pare constant preocupat de starea de creaţie; de un timp al istoriei, de acest «close reading» recurent.
Una din strategiile predilecte ale criticului este cauţionată de presupoziţia că opera literară îşi conţine simultan sensul, codul de lectură, nodurile textuale, autoreflexivitatea. Mircea Popovici pare influenţat probabil de Mihail Bahtin, Rene” Girard ş.a. O teorie remarcabilă rămâne cea a tripersonajului literar prin coerenţa, acoperirea intensivă a poemului şi vastele aplicaţii modelatoare ale unei suite de revoluţii în structurile narative ale teatralizării epicului, ale „sabotării” logicii mitice de către logica mimesisului.
În „Rimbaud”, Vasile Popovici delimitează trei ipoteze ale poetului: diurnă/ umbros-sălbatică/ vizionară; poetul Arthur Rimbaud ar fi unicul actor în spectacolul creaţiei de sine.
Eu, interpretându-i cartea, în „istoria-mi transmodernistă”, am depistat unele afinităţi cu Livius Ciocârlie, Mircea Mihăieş, Lazăr Popescu, Ion Pop ş.a. L-am reîncadrat pe autor în paradigma „minuţiozităţii savante” recalificându-i biomonografia ca pe un breviar al Poeziei, secondat de principiul «ut theoria Poesis» şi învecinat cu acutizarea experienţei unei transiniţieri în obscurul limbaj al «Noului Eu».
Cred acum că e timpul, la rându-mi, să-l reaşez pe Vasile Popovici în ceata comentatorilor inspiraţi de idee, de un simbol, de un megasemn kairotic, de o structură încă viabilă, de o diferenţă a unui program subiectiv-obiectiv.
3. Gabriel Chifu şi epopeea efemeră
Lui Gabriel Chifu i-am dedicat în „Scriitori români contemporani şi cărţile lor esenţiale/ O istorie transmodernistă a literaturii române contemporane”, în capitolul IV. Secţiunea de aur, 21 de pagini (care conţin 5 articole – n.m.,I.P.B.); dar de două din mai recentele sale cărţi de poeme nu m-am ocupat îndeajuns, motiv de-a reveni intensiv.
Astfel în „O viaţă. Pagini dintr-o epopee efemeră” poetul recurge, oarecum postmodernist, la autobiografism, la micronaraţiune, la fragmentarism, dar nucleul inspiraţiei şi cel al stării de creaţie rămân tot neomoderniste, însetate de poezia heraclitică, de sinteză, de trecere de la o paradigmă la alta, ca apoi să cedeze presiunilor transmodernismului.
Cum întrebarea e limpede, la fel de clar trebuie să fie şi răspunsul meu. Prin urmare „O viaţă. Pagini dintr-o epopee efemeră” conţine şi stări, şi „psalmi”, şi viziuni, cu adânci rădăcini pe axa Dosoftei-Blaga şi în literatura Bizanţului apocaliptic precum Arghezi. Exact ca-n biblica facere a lumii, viaţa e o scriere pe apă, iar „creierul lui Dumnezeu e seiful, iar poemul acesta e parte din el”. Reveria cărţii originare, paradiziace, totale devine revendicare a unei „cărţi scrise într-o limbă uitată”, pentru care nici nu mai „există dicţionare cu care să fie tradusă”.
Undeva, Umberto Eco „în căutarea limbii perfecte” include printre identificările sale de limbi perfecte şi „darul lui Adam” (pe care Dumnezeu i-l dăduse primului om), facultatea limbajului înainte ca el să construiască o limbă (Eco, 2002, p.38). Despre o „vreme uitată”, una de „poveste”, este anamnesisul lui Gabriel Chifu şi în „Călătorie cu trenul spre orăşelul natal” unde, încă din gară o lumină orbitoare îl inundă. Poetul, deja cenuşă reface drumul invers ca-n basmul lui Petre Ispirescu „drumeţind spre „vremea uitată” (Mutu, 1998, p.11).
De-acum, vârsta creaţiei chifuiene e cea tragică; nostosul glisează dinspre nemărginita inocenţă şi nesfârşita speranţă înspre „universul secund”, cel al paradisului terestru, „aleargă cu ochi arzători şi plini de credinţă”.
În postură de poet vizionar, Gabriel Chifu îşi grilează liric emoţiile fie ele livreşti, adică în raiul secund al unei biblioteci, unde citind, ca un căpcăun totul, fără saţiu, se plimba nestingherit prin paradis, acolo fiind el copil, la sine acasă.
Dar cuplat la „sentimentul tragic al vieţii”, discursul poetic dobândeşte accentul foamei de nemurire spirituală. Ca şi Miguel de Unamuno, Gabriel Chifu plăteşte tributul cuvenit principiului consolidat al nemuririi sufletului (Unamuno, 1993, p.33). Iată-l deci evocând „muntele interior”, „soarele interior”, „fericirea pierdută” etc. Cum poemul „Muntele interior” este compus ca o benefică reîntoarcere la clasicul text ritmat şi rimat într-o prozodie, îl consider o mică bijuterie, însă îmi rezerv opţiunea de a-i remarca tragica încrâncenare de a căuta adevărul vieţii convins că, nevăzut, e cuibărit undeva. Situaţia tragică o dă faptul că n-ar avea cuvinte să-i dea fiinţă din motivul, poate întemeiat/ poate nu/ că „nu există toate acele cuvinte de care ai aşa trebuinţă şi nici legăturile lor de sens, sfinte”.
Bibliografie
Gabriel Chifu: O viaţă. Pagini dintr-o epopee efemeră; Editura Junimea, Iaşi, 2020
Umberto Eco: În căutarea limbii perfecte; traducerea de Dragoş Cojocaru, Editura Polirom, Iaşi, 2002
Mircea şi Maria Muthu: Făt-Frumos şi „vremea uitată”; Editura Libra, Bucureşti, 1998
4. Ion Bogdan Lefter despre începuturile noii poezii
Ion Bogdan Lefter (născut pe 11 martie 1957 la Bucureşti – n.m.,IPB.) a fost mai întâi poet în „Globul de cristal” (1983). Apoi a devenit ba eseist, ba critic şi teoretician literar, ba analist cultural şi politic.
S-a ocupat de scriitori precum Alexandru Ivasiuc, George Bacovia, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Gellu Naum, Mircea Ivănescu, Florin Mugur, Şerban Foarţă ş.a.
S-a situat în linia întâi a „bătăliei” pentru postmodernism, dar de pe alte aliniamente (în comparaţie cu Mircea Cărtărescu ori Nicolae Manolescu – n.m.,IPB.), ca de pildă, unul deja evident, fiind „Şcoala de la Târgovişte”.
A militat încrezător în destinul acestui curent, pentru consacrarea deplină a romanului românesc în spaţiul european şi chiar în cel mondial. Nicolae Manolescu, de exemplu, l-a portretizat şocant ca pe un „Marx autohton al postmodernismului” întrucât „conceptul tinde să devină procustian”.
Eu mă autodelimitez de opinia lui Nicolae Manolescu, graţie unei viziuni nonobediente în raport cu alţi comilitoni. Astfel îmi focalizez „portretul meu original” pe o carte reprezentativă, în pofida aerului aparent „improvizat, excesiv fragmentar, prea impetuos” etc. E vorba de: Flashback 1985: Începuturile „noii poezii”, un tom iniţial respins de cenzura epocii ceauşiste şi deci păstrat în sertar până în 2005 (!?) când Editura Paralela 45 de la Piteşti i l-a publicat in integrum.
Prefaţa deschide, revanşard, volumul de 400 de pagini, în două părţi, partea întâi având patru secţiuni, iar cea de-a doua numai trei secţiuni. Partea întâi intenţionează realizarea unui portret colectiv, iar cea de-a doua se vrea un catalog de autori, printre care şi foarte cunoscuţii Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Alexandru Muşina, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Stratan, Nichita Danilov, Ion Mureşan, Matei Vişniec; dar făcând loc şi câtorva poete de certă valoare precum Magdalena Ghica, Marta Petreu, Mariana Marin.
Ce este un critic literar în accepţia specială a lui Ion Bogdan Lefter? Acesta posedă o cultură poetică, jocul său pe scena literaturii este al unui om care ştie teorie literară, demontează, analizează, explică, mâna lui plimbă cu mişcări sigure indicatorul pe tabla cu valori. Dar cum să recunoaştem conceptul de generaţie-literară/ artistică/ culturală? Simplu: prin a avea un spiritus rector, o revistă proprie, o editură dispusă să-i publice produsele literare şi un grup de comentatori abilitaţi care să le susţină evoluţia ulterioară.
Prin urmare „noua poezie” ar fi avut trei direcţii: prozaizanţii, conceptualizanţii, orgolioşii moralişti. Ele s-ar trage din cele trei modele interbelice: Tudor Arghezi, Ion Barbu, George Bacovia; pe care Ion Bogdan Lefter le botează, cam pretenţios, extensive, intensive, orgolioase.
Prozaizanţii au drept trăsături esenţiale: biografismul afişat, amestecul minuţios de registre, enciclopedismul poetic, tonul ironicoparodic, complexitatea concretului, textualismul universaliza(n)t, notaţia şi evocarea, francheţea amintirii, melancolia reveriantă/ cochetăria stilistică ş.c.l.
Conceptualizanţii au drept aspecte distincte: cruzimea imagistică, monografia posibilităţilor şi implicaţiilor poeziei, continuumul textual, maniera aforistică, feminitatea ostentativă-narcisiacă, introspecţia intensă, ludismul şi urmuzianismul liric, ermetismul, paradoxismul, terminologia, abstracţionismul ş.c.l.
Orgolioşii moralişti ar fi şi cumva identitari prin parabolistică, figuri repetitive, poză teatrală-cabotină, naraţionismul enigmatic, mistica nebuniei, îmblânzirea metaforei, corporalitatea stranie, treptata concentraţie simbolică ş.c.l.
Ion Popescu-Brădiceni, scriitor, doctor în filologie
