Pentru cei mai mulţi dintre noi, atunci când avem de evaluat ceva, un om, un lucru, o situaţie ori, în cazul nostru, valoarea unei publicaţii, evaluarea respectivă este contaminată de experienţa personală, profund subiectivă, aceasta devenind dominantă, decisivă. La fel s-a întâmplat şi cu mine în relaţia cu Gorjeanul. Când eram încă elev, imediat după evenimentele din decembrie 1989, acest cotidian a fost pentru mine un orizont al validării, o aspiraţie. La vremea respectivă, chiar dacă era un ziar profund amprentat de limbajul şi, pe undeva natural, de cunoscutele deprinderi din comunism, acolo lucrau oameni buni, aş putea să le spun chiar profesionişti, în toate departamentele, de la sport la cultură, mai ales dacă avem ca referinţă ceea ce se întâmplă astăzi cu presa din România, implicit şi cu presa noastră locală. Sunt foarte mulţi ziarişti de atunci, ale căror nume ar trebui să devină Premiile Gorjeanul în cadrul unei festivităţi anuale, pentru decernarea unor premii jurnaliştilor din presa locală de acum, în cazul în care mai sunt jurnalişti specializaţi… În cazul meu, omul cu care am colaborat, care mă publica, aşa cum se spune, a fost Ion Popescu. Rolul său în debutul meu editorial l-am prezentat, pe larg, într-o introducere la reeditarea primei cărţi din seria de autor care va fi publicată la editura Vremea din Bucureşti. În consecinţă, pentru mine, Gorjeanul, prin domnia sa, a fost o instituţie importantă. Îmi amintesc lucrurile de atunci cu emoţie şi cu un profund confort afectiv. Asta nu înseamnă că nu am văzut în tot acest timp şi căderile, că nu am văzut tranzacţionarea interesului public în favoarea interesului personal, că nu am constatat practica de umanizare a tuturor lichelelor şi scursorilor din Gorj şi a celor din Bucureşti, care poposeau pentru o zi acolo. Am citit în aceşti ani „portrete” şi „interviuri” pe care ar fi invidios şi Iosif Visarionovici Stalin. Dizabilităţile locale au fost puse în slujba ticăloşiei locale. În foarte multe momente, Gorjeanul a fost exact modelul pentru presa care nu trebuie, cu nici un preţ, practicată. Oamenii sunt naivi şi, cum am spus, profund subiectivi, contează numai realitatea lor, pe care o percep, în funcţie de posibilităţile intelectuale şi de disponibilităţile sufleteşti. Probabil, eficienţa şi costurile unei astfel de publicaţii depind în mod vital de relaxarea sau chiar de evitarea oricăror criterii valorice, însă este mult mai onorabilă dispariţia decât existenţa într-o astfel de paradigmă jurnalistică.
În 1990, deşi Gorjeanul a avut avantajul unui start preferenţial, dacă ar fi să mă refer doar la notorietate şi la abonamentele deja existente, s-a mişcat greoi în piaţă, profund neadaptat, fără politici editoriale sau cu politici conjuncturale. A fost, mai degrabă, o femeie de moravuri uşoare, care devenea din ce în ce mai urâtă şi din ce în ce mai ieftină. Bătrâneţea nu i-a sporit niciodată nobleţea sau înţelepciunea. Fireşte, nu acest nume, Gorjeanul, are vreo vină, este vorba strict de oameni. Vina aparţine, pe de o parte, celor care l-au condus, celor care l-au avut în proprietate şi, pe de altă parte, şi celor care au intenţionat să se spele în albia Gorjeanului, în ape mai mult sau mai puţin uzate. Nu mă refer doar la spălările ciclic-electorale, care conţin o oarecare justificare existenţială, ci am în vedere şi toate poliţele de proastă factură, care se plătesc sau se achită în plan local.
Am avut, la un moment dat, curiozitatea să văd cum era această publicaţie în perioada interbelică. Era în ordine, cu mici neajunsuri locale. A urmat comunismul, o perioada scuzabilă, dar mai sunt încă 34 de ani de libertate, mai mult decât o treime din toată existenţa, perioadă care ar fi putut să fie parcursă într-o cu totul altă manieră… Din toate aceste motive, doresc acestui ziar, care a fost, este şi va fi foarte aproape de inima mea, ani buni întru adevăr şi frumos! Mai mult decât atât, ani buni întru binele cel de folos, nu pentru binele pe care îl considerăm noi a fi bine, fără a fi înţeles în consecinţele sale ultime.
Marius Marian ŞOLEA
