Lumea gorjenească – „Bine te-am găsit, Cărbuneşti…”

903

Cărbunești… Încă opresc trenurile în gară la Cărbunești, orașul care se poate lăuda cu cei mai mulți cetățeni de onoare – tobă de carte – din toată România. Și asta datorită lui… Tudor Arghezi, cel care s-a născut aici… „a doua oară”. Îmi închipui că atunci când drumul de mare viteză de la Filiași la Târgu Jiu va fi să fie „operațional”, și când gara va arăta măcar ca acum un veac, Cărbunești vor fi un oraș cu adevărat… cultural. Numai dacă facem socoteala că în Muzeul Arghezi și-au făcut loc, pe peretele alb dinspre răsărit, fotografiile a aproape o sută de Laureați ai Festivalului și merită să ne închipuim că tot aici vom găsi și cărțile lor cu autograf, manuscrise de mână, scrisori venite cu poșta și chiar obiecte personale care să-i reprezinte și pe care le-au donat din toată inima orașului în a cărui carte de onoare figurează înscriși cu… litere de tipar. Încă râvnesc, la vârsta mea, măcar la o jumătate de normă în postura de… paznic la Muzeu. Câte lucruri nu s-ar putea face chiar și de pe scaunul acesta atât de umil, așezat curajos în drumul eventualilor curioși!
Ediția a 44-a din anul acesta a Festivalului Tudor Arghezi se vrea a fi o… repetiție „cu vorbe” în preajma viitoarelor alegeri… de scriitori. Fie ca adevărul zilelor pe care le petrecem astăzi să răzbească și la noi măcar… printre rânduri!
Transcriem pentru cititorii noștri… Cuvântul acad. Tudor Arghezi, ținut într-o atmosferă de mare entuziasm la închiderea lucrărilor Congresului Scriitorilor din anul… 1956, desfășurat la București. (Vasile Vasiescu)

Iubiți colegi de literatură,
Scriitorii de vârsta mea rămân în viață, ca să joace, parcă, între un trecut de ieri și prezentul de azi, rolul de ștafete. Şchiopătând între două timpuri, ei poartă stinsă candela generațiilor pierite, pentru a fi aprinsă cu o scânteie nouă de către moștenitori. Între mormintele aproape uitate, ale celor căzuți pe râpele Calvarului istoric și tineretul adunat aci, în slava limbii părintești, parcă s-ar zări cu auzul şi bocetul șoptit al conștiinței…
Dați-mi voie să vă zic voi și vouă, ca unor frați, și uneori poate ca unor feciori. Tinerețea are, ca și arborii, anual înverziți, vârste mai multe.
Unii din voi au apucat și câte un petic din timpul de ieri și au acum un trecut sub 30 de ani. Cei tineri de tot, născuți în vâltoarea împrejurărilor, au intrat în curcubee și în lumină, aș putea zice, de cîteva zile. Ei nu cunosc, trăite și îndurate, umilințele și durerile camarazilor înaintaşi.
Pe cei veniți după ei vocea morților îi întreabă:
Știți, voi, cei care din toate depărtările țării, surâzători și voioși, v-ați dat întâlnire, unii cu alții și cu năzuințele voastre, într-o adunare de scriitori – știți voi că acum 60 de ani, nu mai mult, a fi fost scriitor de meserie era o rușine? În provinciile și satele voastre, tatăl era silit să roșească până în albul ochilor că fătul lui pribeag începea, la București, să scrie versuri, în loc să fie șef de cabinet, trimis cu buchete de trandafiri și bilete la ibovnicele profesionale ale domnului ministru.
Știți voi, cei îndestulați în traiul și căsnicia voastră, că înaintașii voștri jefuiți de editori, suspectați și bănuiți la stăpânire, de-abia izbuteau să nu moară cu copiii lor de foame? În cazul cel mai bun, ei erau reduși la rolul de saltimbanci, în circul politic, sau la cerșetoria banului murdar al unor caricaturi de mecenați? Voi locuiți în apartamente confortabile, statul vă găzduiește în palate, altădată înconjurate de sentinele și interzise și privirilor voastre admirative. Statul socialist are grijă de voi, de văduvele și de urmașii voștri, de odihna voastră, de sănătatea voastră. Așezăminte somptuoase vă așteaptă, ca pe toți muncitorii, pretutindeni… Creangă, de pildă, scria într-o cocioabă mucegăită, Caragiale vindea bere cu paharul, Gherea era birtaș, Eminescu gemea închis și brutalizat în mizeria sordidă a unui balamuc. Sufletească, munca inspirată a bătrânilor voștri a fost, bine înțeles, un dar, însă cu ea se făcea negustorie: pentru scriitor, ea a fost gratuită. Am găsit la o editură un manuscris al lui Emil Gârleanu, vândut pe vecie, cu 50 de lei. Scriitorii nu primeau aproape nimic din ceea ce ne-am obișnuit să numim azi drepturi de autor, câştigate ca o contravaloare legitimă a unei activități .
În ceea ce privește munca și răsplata scriitorului, v-aș putea aduce un exemplu încă recent din fostele cârmuiri. Acum vreo 14 ani nu mai departe, actuala Editură de Stat pentru Literatură şi Artă „ESPLA” se chema Fundația Regală și era condusă de un oarecare grămătic, favorizat de guvern. El se bucura de încrederea dictatorială a regimului de cazarmă de atunci.
Într-un moment de fantezie culturală, i s-a cerut grămăticului o situație a editurii. Între rubricile verticale din raport, una purta denumirea „Drepturi de autor”, plătite cu țârâita sau neplătite, după un tarif abstract. Generalul, care ceruse raportul rămase stupefiat. Dosarul cu listele de autori s-a întors a doua zi la editură. Sumedenii de puncte de întrebare erau aruncate din creionul roșu de-a lungul foilor, cu violență. Pe coperta dosarului, acelaşi creion roșu cerea răstit lămuriri?: „Explicați ce înțelegeți prin drepturi de autor”. Examinatorul dosarului se simțise ofensat în principii. Cum li se puteau consimți măcar  teoretic scriitorilor, pe lângă onoarea de a munci pe degeaba, ca slugile și robii boierești, niște așa-numite drepturi? Tineretul trebuia să fie fericit cu singurul drept ce i se recunoscu, acela de a muri glorios pentru demență și ficțiune.
Vă schițai o foarte slabă schemă a unor timpuri pe care, iubiți tineri colegi, nu aveați cum să le petreceți. Pentru a fi cuprinse în toată grotesca și tragica lor substanță, ele trebuiau trăite. Contrastul dintre ce ați fi fost voi atunci și ce sunteți azi, e ca de la beznă la strălucire. El scoate în evidentă neașteptatele mijloace și puteri, și încrederea ce vi se acordă de 12 ani încoace, după răsturnarea socială din 23 August 1944, o încredere pe care nu trebuie să o dezamăgiți.
Nu veți uita însă că meritul acestei răsturnări nu ne aparține nouă, scriitorilor. Individual și sporadic, au militat și unii dintre noi în sensul împlinirilor de mai târziu. Dar, de obicei, scriitorii noștri au fost o lume placidă și pasivă. Greșii, zicînd o lume. Corectez: scriitorii nu erau cel puțin o similitudine de așa ceva. Scriitorul independent era, pe seama și riscurile lui, un ins răzleț, un individ singuratec. Scriitorii sunt astăzi o lume și o lume întemeiată; dovadă Congresul.
Anul 1944 a fost sentința de osândă a unei societăți lichidate. Primul vostru congres confirmă sentința.
Răsturnarea din 1944 nu au făcut-o scriitorii, nu au realizat-o condeiele: nu! Ea e opera brațelor de muncă din ateliere și de pe ogoare. Aduceți-vă aminte și de făgăduielile răscoalelor din 1907.
Condeiele și presa au stat retrase, în expectativă prudentă. Voi cita și mărturia ceasului de agonie. În cele trei zile decisive din august 1944, ziarele din București așteptau deznodământul final la telefon, cu două forme de plumb la mașina de tipar. Pagina întâia, cu litere mari, începea, una, cu proclamația: „Trăiască Stalin!” și cealaltă cu „Trăiască Hitler!”. Aviația germană dădea o reprezentație de lașitate și de adio, bombardând Capitala; Teatrul National era în flăcări, cu arhivele, cu biblioteca și documentele lui. Când trupele germane ajungeau în piața Buzești, mașiniștii primeau ordinul să pregătească pagina cu Hitler. Când se retrăgeau, puse în derută, venea ordinul să fie dat afară Hitler și să intre în mașină Stalin. Intelectualitatea noastră repeta același regretabil zigzag politic de totdeauna între două extreme. O convingere și o credință i-au lipsit.
Opera de răsturnare aparține exclusiv ciocanului și cazmalei, cu toate că un nucleu de studenți și studente, bătute și schilodite la Siguranță, menținea reputația bravurii tinerești în sânul unei societăți corupte. Un medic scotea, din când în când, pe furiş, în plin război, o foaie minusculă, de citit în palmă, „Romînia liberă”, tipărită la un boston de mână, într-o dependință ascunsă, la Spitalul Central.
Nu trebuie uitat nimic! Nobleţei, la care v-a ridicat izbânda revoluționară, iubiți colegi, sunteţi legaţi să-i răspundeți cu o altă noblețe: cu o literatură mare, de mare stil, de mare rafinament și de perfecționare neîntreruptă.
Congresul nu dispune, de bună seamă, de un ghișeu la care se distribuie geniu și talent. Asta e o problemă de adâncime și de responsabilitate strict personală. Câteodată geniul zvâcnește în te miri ce şi iese din nimica toată: nu e nevoie de îngâmfare şi înfumurări și de alergare după el. Începutul talentului e stăruința crâncenă şi îndârjită, răbdătoare, entuziastă și cinstită, cazna tenace de toate zilele, pentru atingerea unui punct cât mai înalt și mai pur, în emoție, în dragoste și sinceritate, punct pe care, când se înalță în luna mai, în zenit, albina îl cunoaște… E zborul însuflețirii: el te ține teafăr, tânăr și viteaz…
Ca unor navigatori, care şi-au smuls ancora din țărmul rigid, pentru o călătorie cu vâslele întinse viguros, înainte, către insula Sublimă, vă urez, iubiții mei confrați noroc – și să ajungeți cu bine! (aplauze prelungite și îndelung repetate).
(Scânteia, anul XXV, nr. 3631, Luni 25 iulie 1956)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here