Deși „reputația de scriitor a lui Valeriu Butulescu (n. 9 februarie 1953, Preajba, Gorj) se sprijină pe aforismele sale” (Jan Willem Bos, în „Roemenie Bulletin, nr 3, Amstedam, 2002), în care, ca pe o „claviatură complexă”, îmbină „observația «pe viu» cu umorul, reflecția cu lirismul și cu imaginarul, având ca efect o grație aspră, o muzicalitate a sarcasmului” (Gh. Grigurcu, în prefața la vol. „Fragmentarium”, Editura „Scrisul românesc”, 2010), d-sa este și un prozator remarcabil.
Recent a apărut volumul masiv de „PROZĂ FANTASTICĂ. Amintiri din dimineața vieții” (Ed. Creator, Brașov, 2023436 p.), de fapt două volume la un loc: primul Proză fantastică (dedicat „scriitorului Horia Gârbea”, pp. 11-211), celălalt, Amintiri din dimineața vieții (dedicat „scriitorului Zenovie Cârlugea”, pp. 215-412). Mărturisim din capul locului că dedicația ne surprinde, cum altfel decât plăcut, și cu atât mai mult cu cât noi încă nu am avut prilejul de a ne vedea face-à-face, cunoscându-ne și prețuindu-ne numai din ceea ce știm și am citit unul despre celălalt, din scrisul pe hârtie sau din lumea virtuală (de fapt, a devenit un obicei să scriu despre autori pe care încă nu i-am întâlnit).
Cartea aceasta de „proză fantastică”, pe care autorul nu credea că o va scrie vreodată, este, conform crezului exprimat, „o frescă a spiritualităţii populare româneşti, intrată în fază de extincţie.” Alcătuită din 33 de povestiri, multe cu caracter autobiografic, consistenta culegere este prevăzută cu o pagină mărturisitoare, un fel de „credo” în care autorul observă cu lucidă înțelegere procesul de transformare a satului românesc, mai ales în ultima jumătate de secol, când fenomenul agresiv al globalizării a afectat grav ceea ce el numește „metafizica spiritualității noastre populare” văzută în sens blagian drept „cheia de boltă a lumii campestre”. Tăvălugul globalizării a lucrat spornic la distrugerea structurii tradiționale a satului, violentând „universul bucolic al satului, aureolat de fascinante mituri şi eresuri”. Autorul nu este, desigur, împotriva factorului de civilizație, care l-a dezrobit pe țăran din lanțurile trudei seculare, ușurându-i viața și aducându-i confortul și plăcerea unei bunăstări binemeritate, el regretă însă dispariția / falsificarea unui mod de viață naturală, organică, firească, a legăturii omului cu natura, cu glia străbună, satul tradițional fiind „pe moarte”. De aici îndemnul de sine de a reține, în registrul unor evocări autentice, toată această atmosferă și mitologie rurală, cu modul specific de viață, cu credințele și superstițiile ei, cu personaje evidențiind tipologii în sensul unui realism venit de la sursă, ușor transfigurat și deci destul de convingător pe latura veridicității. Dar nu aceasta interesează într-o proză de calitate, artistică, ci situațiile, unele trăite, altora fiindu-le martor ocular, toate reușind a vorbi la un loc de „un întreg tezaur spiritual, acumulat în mii de ani de existenţă patriarhală”.
Pagina din fruntea frumoaselor povestiri este, așadar, un dens eseu privind acest proces ireversibil de mutații majore pe care l-a cunoscut satul tradițional românesc, de care cei de vârsta noastră își amintesc și pe care noile generații îl găsesc prin cărți, unele mai romanțate, altele mai fidele în oglindirea cât mai exactă a lumii rurale de altădată, surprins, bunăoară, de Marin Preda în „Moromeții”, venind din interbelic (vol. I) până dincoace de al Doilea Război Mondial (vol. II), când „noua religie” a colectivizării forțate a marcat „spargerea” satului (E. Simion), transformând în caricatural o lume bine înfiptă în rosturile ei, structurată pe legi scrise și nescrise, pe credință, morală, spiritualitate: „Civilizația moderă a pătruns agresiv, știința a dat iama prin taine şi mistere./ Spațiul mioritic s-a virtualizat. Transhumanța s-a prefăcut în zootehnie sedentară. Păstorii au sărit brusc, din cioareci în blugi. Transformați în fermieri, în loc de cai şi măgari, ei călăresc ATV-uri./ Sigur, civilizația este un lucru bun. Când pe stâna oilor se ridică panouri solare e semn de bunăstare şi progres. E normal ca noroiul să dispară sub asfalt şi pavele. Dar satul tradițional românesc e pe moarte. Şi, odată cu el, se pierde un întreg tezaur spiritual, acumulat în mii de ani de existenţă patriarhală./ Având şansa de a cunoaşte viaţa mirifică a satului meu, am încercat să-mi topesc amintirile în aceste proze fantastice. Mărturii ale unei lumi care a fost. Lume care azi pleacă. Şi nu se va mai întoarce niciodată.” (Metafizica satului românesc, p. 7).
Deși intitulată „proză fantastică”, prima parte, alcătuită din 15 povestiri, își fixează toposul în Preajba natală, localitate așezată în sud-estul municipiului Târgu-Jiu, și, desigur, în contextul unor așezări apropiate cutreierate de personajele unor texte. Este vorba de locuri și sate mai din apropiere precum lunca Amaradiei, Bălăneștii, Drăgoienii, cartierul Obreja sau lunca Jiului, până dincolo de râu, către Turcinești și versantul muntos, din zona Schela-Sâmbotin, prin care, șerpuind, un drum vechi duce în Ardeal… Pe acesta a trecut în toamna lui 1600 voievodul Mihai Viteazul, retras în Oltenia, care, după ce pierduse Transilvania şi Moldova, chiar o parte a Țării Românești, va decide să ceară ajutorul împăratului habsburgic. Dar până a coborî spre Petroșani, iar de acolo în Țara Hațegului, ferindu-se de armata generalului Basta, care stăpânea atunci Transilvania, voievodul a făcut popas undeva sus pe munte, la granița dintre județele Gorj și Hunedoara, în locul numit și azi „Poiana lui Mihai”, pe care s-a ridicat în 1932 un monument de către niște gorjeni de suflet și cinstitori, amintind astfel de popasul din lungul drum al voievodului ce mergea la împăratul Rudolf al II-lea, aflat la Praga, să-și recapete tronul, urmând a trece prin Deva, Beiuș, Oradea, Debrețin, Tokay, Cașovia şi Bratislava, ajungând la Viena la 12 ianuarie 1601, iar de aici la Praga…
Sunt fapte petrecute aievea, de ordin istoric, dar care capătă o aură de fantastic, așa cum sunt povestirile acestei prime părți. Desigur, denumirea de „fantastică” dată acestei proze este, într-un anumit fel, improprie, dacă avem în vedere că autorul nu povestește fapte de domeniul mythosului popular propriu poveștilor și basmelor cu personaje supranaturale, ci fapte, întâmplări cu oameni reali din lumea satului, care trăiesc în acest orizont colorat de credințe, superstiții, eresuri populare adânc înrădăcinate în lumea satului. Preajba devine un astfel de loc în care lumea satului, structurată pe obiceiuri și cutume patriarhale, respiră un aer de autentică obârșie românească. Iată, bunăoară, povestirea inițială „Hoții de cai” (pp. 11-38), care amintește de geambașii, precum Cârlanu și gealații lui, care operau noaptea. Așa s-a întâmplat cu calul nărăvaș Cezar din gospodăria țăranului Ioniță Năgăra, dispărut într-o noapte și recuperat peste câtva timp de la un țăran din Brădiceni (dincolo de Târgu-Jiu, spre Ciuperceni și Motru) venit cu el în Târgu-Jiului să-l vândă… Ajuns la Preajba, brădiceneanul Colțatu îl va vinde cu trei mii de lei, un chilipir, chiar lui Năgăra, fostul stăpân, calul dovedindu-se blând „cu toată familia care credea că s-a întors Cezar”. În aceeași curte a gospodarului Ion Năgăra viețuiește și cățeaua Vidra, de care fiica Anița se apropiase atât de mult încât îi devenise „confidenta”, fiind cam de aceeași vârstă. Dar, fiindcă dintr-o luptă cu un lup, la stâna de la Argele în muntele Parâng, rămăsese oloagă, mergând doar în trei picioare, tatăl cu fiul vor să scape de cățeaua beteagă, drept care Ioniță o duce dincolo de Jiu, peste podul de lemn, în lunca Turcineștiului, abandonând-o. Venind de la școală, fetița bănuiește că tatăl cu fratele au pus la cale ceva, drept care trăiește o adevărată depresie. Fata pleacă în căutarea cățelușei, spre disperarea celor de acasă, care, văzând că se înnoptează, merg s-o caute, dincolo de Șișești, la Vădeni (acolo era „un vad lat, pe unde treceau căruțele, când apa era mică”). Anica, venită din instinct pe urmele cățelușei, își strigă prietena, care, în dimineața următoare, trece apa și vine în brațele fetiței, pe care în sfârșit o găsesc și cei ce o căutau. Evenimentul este cinstit de bătrânul tată desfundând o damigeană cu vin alb, de Bălănești, bucuros că „acolo sus, Dumnezeu știe să le potrivească pe toate” (Vidra, pp. 39-54).
În albă bucată, Bradul lui Oane și călușarii avem a face cu un mai apăsat sentiment al fabulosului, de vreme ce un flăcău, pe nume Oane al lui Monu, „atins de Rusalii”, nu mai poate fi vindecat nici de baba Smaranda, nici de vestitul doctor Nicolae Hasnaș, nu „Haznaș” (medic vestit la Tg.-Jiu și parlamentar liberal) venit special cu trăsura la Preajba, nici de dansul Călușarilor aduși de tatăl de la Turburea, de dincolo de Tg. Cărbunești. Credința că oamenii „pociți de zâne”, în cazul de față de Rusaliile pe care tânărul le văzuse goale jucând în poiană, se adeverește. Foarte interesante sunt considerațiile, în spiritul mentalității populare, despre Rusalii, despre Sânziene, și rolul lor nefast pentru cei care le văd jucând goale, ba chiar despre dansul Călușului, cu virtuți vindecătoare întruchipate de personajul simbolic numit Mutu, cu tot ritualul, de la împodobirea „maiagului” până la jocul în bătătura casei și vindecarea aparentă a bolnavului, pe care exorcizarea călușarilor nu a putut să-l scape de „strânsoarea Rusaliilor”, după cum îi precizează tatălui Vătaful (bradul sădit de Oane la stână, în munte, se uscase și așa va fi adus să fie pus „brad înalt la cruce”, pentru sufletul tânărului neînsurat).
Nu putea scăpa autorului obiceiul pețitului, care urma „reguli precise” până la „târguiala” părinților și stabilirea nunții, remarcabilă fiind „radiografia” sufletelor aflate în cauză, îndeosebi ale tinerei fete, ca Măria Ioanei, care visează „la prințul ăla” și râde, sub admonestarea mamei: „Râzi ca proasta! Tu crezi că măritișul e treabă ușoară, fă?” (Pețitorii). Tinerii din sat, prin familie, școală și biserică, erau ținuți departe de „lumea secretelor erotice”, relația dintre băiat și fată urmând „pașii ceruți de tradiție”. Dezvăluirea candorii din sufletul unei tinere fete, Maria, față cu Dragobetele, care sărută fetele”, pe 24 februarie (ba el „hotărând și în dragostea păsărilor”), simțind pentru Ioniță primii fiori de dragoste, face deliciul povestirii Primul sărut sau logodna păsărilor. va urma
Zenovie CÂRLUGEA
