Sărbătoarea creştină: «Sfinţii Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii Constantin cel Mare şi mama sa, Elena» (I) – Împăratul Constantin cel Mare a văzut în faţa lui «pe cer semnul crucii din lumină», uşor suprapus peste soare, şi îndemnul: «Cu acest semn vei izbândi»!

480

În ajunul marii Sărbători creştine: «Sfinţii Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii Constantin cel Mare şi mama sa, Elena», hramul prăznuit în multe lăcaşe de cult din Patriarhia Română, inclusiv în Catedrala Mântuirii Neamului, poate că e bine să rememorăm naraţiunile istorice şi să amintim faptul că în anul 312, Constantin cel Mare a invadat Italia şi l-a atacat pe rivalul său, Maxenţiu, chiar în afara zidurilor Romei, dar, în ajunul bătăliei, Constantin a văzut în faţa lui «pe cer semnul crucii din lumină», uşor suprapus peste soare, şi îndemnul: «Cu acest semn vei izbândi!», după care a dat ordin să împodobească scuturile soldaţilor săi cu simbolul «XP» (Chi-Rho), adică primele două litere ale numelui Hristos în limba greacă. Mai mult decât o minunată relatare a unui semn divin, a doua zi, în bătălia de la Podul Milvian, Constantin a cucerit Apusul, mai ales că în acea epocă de auguri şi viziuni, Constantin a fost convins că îşi datorează puterea «Dumnezeului Suprem» al creştinilor, în pofida faptului că Sfântul Împărat Constantin părea un soldat necizelat, un vizionar sfânt, un autocrat sângeros şi un histrion politic, ce şi-a făcut loc cu tăişul sabiei spre putere, dar, odată ajuns în vârful ierarhiei sociale, a avut în minte crearea unui imperiu unit sub o singură religie şi un singur împărat. Ca înfăţişare, se spune că avea o ceafă de taur, nas acvilin şi o paranoia care răbufnea adesea făcându-l să-şi ucidă pe neaşteptate apropiaţi şi rude! Mândru şi impozant, avea părul lung lăsat pe umeri, purta brăţări ţipătoare şi veşminte lungi împodobite cu pietre preţioase şi se dădea în vânt după ceremoniile fastuoase ale puterii, dezbaterile între filosofi şi episcopi, fiind fascinat de frumuseţea arhitectonică şi de cutezanţa religioasă. Nimeni nu poate spune care a fost motivul de a îmbrăţişa creştinismul în acel moment, deşi, la fel ca mulţi alţi bărbaţi care cred orbeşte în propriile forţe, îşi adora mama, pe Elena, care a fost una dintre primii convertiţi la creştinism!

Împăratul Constantin cel Mare a fost convins că îşi datorează puterea «Dumnezeului Suprem» al creştinilor!
Dacă la nivel personal convertirea lui a fost la fel de spectaculoasă ca a lui Pavel pe drumul Damascului, adoptarea de către Constantin a creştinismului s-a petrecut treptat, iar, lucrul cel mai important era că Hristos îi adusese izbânda în bătălie, iar Constantin înţelegea foarte bine că: «Mielul Hristos a devenit Zeul Victoriei», dar, nu pentru faptul că împăratul s-ar fi văzut pe sine ca pe vreun miel, mai ales că s-a prezentat ca egal al Apostolilor. Faptul că se pretindea un comandant militar sub protecţie divină, nu poate avea nimic deosebit în sine, fiindcă Împăraţii romani, la fel ca regii greci, s-au identificat întotdeauna cu nişte protectori divini. Însuşi tatăl lui Constantin se închina Soarelui invincibil, ca un pas decisiv spre monoteism. Dar, alegerea lui Hristos ca Dumnezeu protector nu era inevitabilă, ci depindea în întregime de capriciul personal al lui Constantin, astfel că în anul 312, maniheismul (contrastul dintre bine şi rău) şi mitraismul (închinarea la zeul-soare Mitra) nu erau cu nimic mai puţin populare decât creştinismul. Constantin ar fi putut la fel de bine să aleagă oricare dintre aceste două credinţe destul de cunoscute, iar Europa ar fi putut deveni mitraică sau maniheistă! Astfel, în anul 313, Constantin şi împăratul Răsăritului, Licinius, le-au acordat creştinilor libertate şi privilegii prin Edictul de la Milano, dar, abia în anul 324, Constantin, ajuns la vârsta de cincizeci şi unu de ani, reuşea să-l înfrângă pe Licinius şi să unească la un loc imperiul. El a încercat să impună castitatea creştină pe toate domeniile sale şi a interzis sacrificiile păgâne, prostituţia sacră, orgiile religioase şi luptele cu gladiatori, care au fost înlocuite de cursele cu care de luptă. În acelaşi an, el şi-a mutat capitala spre est, fondându-şi «a doua Romă» pe locul unui oraş grecesc numit Bizanţ, de la strâmtoarea Bosfor, ca o poartă de intrare între Europa şi Asia. Curând, acest oraş grecesc a început să fie cunoscut sub numele de Constantinopol, cu propriul patriarh care s-a alăturat episcopului de Roma şi patriarhilor de Alexandria şi Antiohia, ca puteri ocârmuitoare ale creştinismului, care era noua credinţă ce se potrivea stilului de conducere al Împăratului Constantin. Încă din perioada de început a lui Iacob, episcopul Ierusalimului, creştinismul îşi crease o ierarhie de bătrâni/presbiteri (presbyteroi) şi căpetenii/episcopi (episkopoi), care aveau în grijă diocezele regionale, astfel că Împăratul Constantin a văzut paralelismul dintre creştinism, cu ierarhia sa, şi organizarea Imperiului Roman, cu un singur împărat, un singur stat, o singură credinţă. Iniţial, Împăratul Constantin cel Mare a identificat Soarele Invincibil cu Dumnezeul creştin, punând crucea pe unele din monedele sale şi Soarele pe altele, Împăratul Constantin rămânând «Pontifex Maximus» (înalt Preot) al cultelor păgâne. Să mai reţinem faptul că în anul 321, Împăratul Constantin a proclamat Duminica: «ziua Soarelui», ca fiind varianta creştină a Sabatului. Menţionăm că «mitraismul» era o religie persană a misterelor, a iubirii soarelui, cu adepţi în rândul armatei romane, iar, în ceea ce priveşte «maniheismul», profetul part «Mani» propovăduia faptul că există o eternă luptă între lumină şi întuneric, între bine şi rău, o confruntare care este judecată şi iluminată în cele din urmă de către Mântuitorul Iisus Hristos. În acel moment, numai Cuvântul a mai rămas ca să descrie o viziune asupra lumii, care vede viaţa ca pe o înfruntare între bine şi rău!

«Mielul Hristos a devenit Zeul Victoriei»!
Dar nici nu apucase bine să-şi lege supremaţia de propria religie imperială, când a descoperit că şi creştinismul era oarecum divizat, fiindcă evangheliile rămâneau vagi în privinţa naturii teandrice a Lui Iisus şi a relaţiei lui cu Dumnezeu Tatăl! Se punea întrebarea, dacă era Iisus un Om cu anumite caracteristici divine sau era Dumnezeu sălăşluind în trupul unui om? În momentul acela în care Biserica avea bazele aşezate, «hristologia» a devenit o problemă cu mult mai importantă decât viaţa însăşi, căci definirea corectă a Mântuitorului Hristos hotăra faptul dacă un om se putea mântui şi putea ajunge în Rai! Desigur, în vremile noastre, într-o lume laicizată şi ademenită de strălucirea banilor, a lui Mamona, chiar dezbaterile pe tema dezarmării nucleare sau a încălzirii globale sunt cele mai apropiate echivalente, în termenii pasiunii şi ai intensităţii problematicii arzătoare a timpului! În acel moment, creştinismul ajunsese o religie de masă, într-o eră a credinţei fanatice, iar aceste întrebări erau dezbătute, atât pe stradă, cât şi în palatele imperiale, iar, atunci când Arie, un preot din Alexandria, care propovăduia în faţa mulţimilor folosindu-se de cântece populare, a afirmat că Iisus îi era subordonat lui Dumnezeu şi, deci, în mai mare măsură uman decât divin, acest lucru i-a supărat pe mulţi care îl vedeau pe Domnul nostru Iisus Hristos mai mult ca Dumnezeu decât ca om. În momentul când guvernatorul local a încercat să-l facă pe Arie să tacă, adepţii lui s-au răsculat în Alexandria, astfel că în anul 325, Împăratul Constantin, înfuriat şi intrigat de un asemenea tumult doctrinar, i-a convocat pe episcopi la Conciliul de la Niceea şi a încercat să-şi impună propria soluţie, spunând răspicat că Iisus Hristos este divin şi uman, «de aceeaşi fiinţă» cu Tatăl. În acest fel, la Niceea (localitatea Iznik din Turcia de astăzi), Macarie, episcopul «Aeliei Capitolina» (fostul Ierusalim), a adus în atenţia lui Constantin cel Mare soarta acestui orăşel dat uitării. Se pare că Împăratul Constantin auzise de «Aelia», pentru că e posibil să fi vizitat oraşul pe vremea când era un băiat de opt ani, în anturajul împăratului Diocleţian, dar, nerăbdător să-şi celebreze succesul de la Niceea şi să răspândească gloria sacră a imperiului său, a decis ca să refacă oraşul şi să creeze ceea ce Eusebius (episcopul de Cezareea şi biograful împăratului) a numit «Noul Ierusalim», clădit pe vatra celui atât de faimos în vechime! Astfel, Constantin a ctitorit o biserică la Ierusalim, consfinţind oraşul ca leagăn al «Buneivestiri», dar, construcţia a fost marcată de sângeroasele probleme de familie ale Împăratului Constantin cel Mare: asasinatele din familie! Se pare că soţia lui, Fausta, l-a denunţat pe fiul cel mai mare al împăratului (dintr-o căsătorie anterioară), Crispus Cezar, pentru un delict sexual! Unii consideră că Fausta a căutat să speculeze nou descoperita castitate creştină a lui Constantin, acuzându-l pe Crispus că ar fi încercat s-o seducă sau s-o violeze, Fausta asumându-şi rolul unei amante părăsite şi invocând o pretinsă relaţie incestuoasă cu mama lui vitregă! Dar, poate că împăratul începuse deja să privească destul de ciudat succesele militare ale lui Crispus, iar, pe fondul acestor suspiciuni, Fausta avea toate motivele să înlăture acest obstacol din calea ascensiunii propriilor copii. Dar, indiferent care a fost adevărul, Împăratul Constantin cel Mare, fiind revoltat de imoralitatea fiului său, a dat ordin să fie executat, iar sfetnicii creştini s-au arătat îngroziţi de această decizie, moment în care a intervenit cea mai importantă femeie din viaţa Împăratului Constantin: mama lui, Împărăteasa creştină Elena, mare iubitoare de Dumnezeu!
(VA URMA)
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here