De ce-aş retrăi copilăria umanităţii? De ce-aş reevoca sălbăticia din «illo tempore»? De ce aş reveni în natura mereu aşteptându-mă acolo, sub lianele eternului Întreg ontologic? De ce m-aş duce-mă-n lacul Dianei ca să-mi spăl corpul de toate păcatele lumii? De ce-aş provoca un război total, din nou, Inchiziţiei dogmatice a unui Ev Mediu criminal, cu pisicile negre, cu vrăjitoarele, cu femeile frumoase ca fiind diavoleşti?
Am sentimentul că sunt clipe când, ultim alchimist, îndârjit să descopăr noi secrete ale Devenirii/ şi ale Deveninţei/ încerc o tragică melancolie, o acedie funebră, declanşată ciclic cu fiecare reveninţă a mea în cotidianul buimac dar pentru mine antiderizoriu. Ca o cămilă cu două cocoaşe, duc în cârcă sufletele părinţilor mei dragi, Ion şi Elena, ca pe nişte doruri-dor, ca la Eminescu, Blaga şi Stănescu, ori ca pe nişte reverii nostalgice, radiografii ale relativei mele interiorităţi (meta)/ (trans) cugetătoare. Căci tot ce am pe acest pământ le datoresc lor: casă, masă, adăpost, limbă, teritoriu securizat, înţelesuri superioare, imposibila întoarcere în neant, statornicia întru aşezare în gândirea autotelică.Dar pe umărul stâng am sufletul mamei mele, Elena, iar pe umărul drept am sufletul tatălui meu Ion; astfel ei îmi veghează din eternitatea lor altruistă drumul-cale şi calea-drum, căci una înseamnă a te drumui, care e aproape sinonim cu a îţi drămui, existerea, şi alta semnifică a călători argonautic traversând toate scilele şi caribdele, sodomele şi gomorele, babilonurile şi romele din trecut-prezent-viitor ca şi cum te-ai reîntoarce deja pe linia inversă: viitor-prezent-trecut (asta deoarece în lumea cuantică lucrurile sunt diferante).
Sub semnul mirobolant al celor transcrise mai sus, printr-un dar şi dat al dicteului (suprarealist şi nu prea, căci din orice haos se naşte un nou univers: tematic, topofilic, motivic), m-am trezit, brusc, aşa cum îmi place mie (de-aici şi nesăţioasa-mi plăcere a textului neprogramat) invitat (de onoare – n.m., I.P.B.) să prezint un foarte important poet gorjean contemporan George Drăghescu – din postura deloc de invidiat, v-o jur, de cronicar de carte şi comentator la „Înger cronicar”, carte apărută în 2021 la „Eikon”. Evenimentul s-a produs la provocarea, onorantă, a unui scriitor de excepţie al Craiovei, Nicolae Coande, laureat al Atelierului Naţional de Poezie „Serile la Brădiceni” şi premiat de Academia Română, moderator al „Adunării Poeţilor Craioveni”, vineri, 11 iunie 2021, ora 16, în foaierul Teatrului Naţional „Marin Sorescu” Craiova. Întâmplarea literară şi artistică a beneficiat de partitura muzicală a maestrului compozitor şi interpret Mircea Suchici (la violoncel) şi el tot gorjean la obârşie. Sub bagheta magică a lui Nicolae Coande, publicul, nu prea numeros dar ales, a beneficiat şi de aportul celor doi actori ai Naţionalului Craiovean care au recitat din „Înger cronicar” cu o deosebită expresivitate. Şi Diana Drăghici şi Nicolae Vicol au rostit distinct şi cu o retorică plină de sens descoperit, în subcuantica textelor, de o reductibilitate autocenzurată confesiv, cu inteligenţă.
Am inspectat foaierul (undeva pe dreapta scărilor la etajul unu – n.m.) şi am constatat că sunt prezenţi directorul revistei Mozaicul şi al Editurii Aius Nicolae Marinescu, scriitorul Dan Lupescu, scriitorul Mircea Paspai, poetul Ion Maria, scriitorul Marius Ghica, vreo două duzini de personaje selecte şi realmente interesante de întâmplarea literar-artistică întrucât le vedem plăcându-le cele ce se petreceau în direct. Nicolae Coande i-a schiţat un admirabil portret poetului şi editorului de revistă şi de carte, poetului şi actorului George Drăghescu. I-a elogiat îndeosebi poezia. Actor de profesie, George Drăghescu scrie versuri şi reflecţii, ştiind să renunţe complet la surplus. Confesiunile îi sunt „la firul ierbii” şi ne îndeamnă să-i împărtăşim emoţia atât de vie încât pare a-şi sugruma cuvântul, de unde stilul abreviat. Reflecţia i se cristalizează poetic, iar aforismele şi axiomele sunt, în stare pură, întotdeauna rostire esenţială, poeticitate alchimizată lapidar. Stihurile-s formă de kenoză şi poate chiar nouă gnoză. George Drăghescu e un bun meşteşugar, delicat şi ferm îndreptat către sine de aşa manieră încât lumea dinafară trebuie să se dezmeticească de urgenţă, pentru că au în faţa lor o personalitate care întruneşte poetul cu cugetătorul punând semnul egal între cele două dimensiuni: artistică şi existenţială. Scrisul său elegant e rafinat şi plin de iluminare. Partea a doua a zilei de 11 iunie 2021 s-a încheiat la Alianţa Franceză, unde Mircea Suchici a compus un inspirat text muzical la poema mea „Floare din Arcadia”, recitită ad-hoc de actriţa Diana Drăghici. Cântarea fiind bisată, Mircea Suchici a mai interpretat încă o dată melodia, recitindu-mi eu însumi balada. Apoi Mircea Suchici a acompaniat-o la pian pe Diana Drăghici, care a reînviat cu vocea-i îngerească vechi cântece orientale de Anton Pann (poet excelent comentat în „Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române (I)”, la pp. 97-106 (cu Povestea vorbii, Versuri sau cântece de stea, Cântece de lume, O şezătoare la ţară) de Mihai Zamfir). A fost, una peste alta la modul superlativ, o zi fastă, de neuitat, ieşită (din adunarea poeţilor craioveni şi târgujieni, actorilor, criticilor literari, publiciştilor, editorilor, a altor scriitori şi remarcabili intelectuali ai Olteniei, sub semnul mirabil al lui Orfeu) cu gust olimpian.
Ion Popescu-Brădiceni
Reînvierea argonauţilor-poeţi
Poemul se locuieşte pe sine
însuşi. Cu predilecţie se crede
pe undeva prin VEDE şi are
vedenii, de vreo cinci
milenii. Poetul-boemul ia trenul
din gară. Pe geam contemplă
albinele culegând POLENUL.
În contumacie, decisese să se revolte
împotriva politicii globaliste. Acum
e urgie! Viaţa lui e un infern,
între lucru şi cuvânt, sensul
e tern, iar imensul orgoliu îi e-n
suferinţă. Marea lui ştiinţartă
a învăţat să despartă apele
de uscat şi s-a înhămat la
carul de foc al retoricii clasice;
întrucât cea modernă evită cu încăpăţânare
ideile anabazice şi pasiunile
catabazice. Se încrede într-un
dublu canon. Reveriază ca un străbun
menesinger, aed, magister ludi
într-o Castalie – Ezoterezie
şi-i din ce în ce mai conştient
că toată poezia e vie. Partea se
eliberează din Întregul numit
Veşnicie? Întors la mit
discursul liric îşi dedică solia
zeului emergent. Astfel, ca şi Nimicul,
admiră cafeaua din ibricul
său de alchimist decăzut.
În prezent, România e, vai,
pe picioare de lut! La Uniunea
Europeană, glasul îi e o iluzie
vană? Din această pricină dumicatul meu de înţeles
ar vrea să-i reînvie pe argonauţi?
Ion Popescu-Brădiceni
2. Marginalii/ (A)postile la „Înger cronicar” de George Drăghescu
În ceea ce mă priveşte eu am recitit ciclul „Înger cronicar integral”, dublându-l cu propriile-mi „Marginalii/ (A)postile”, după celebrele modele Roland Barthes, Paul Valéry şi Ezra Pound, urmărit atent – am sesizat acest aspect, de prietenul meu drag din studenţia-mi craioveană, scriitorul şi hermeneutul Marius Ghica (autorul unei cărţi exemplare: „Facerea poemului” (1995)), prefaţată de Ştefan Aug. Doinaş.
Marginalii/ (A)postile la „Îngerul cronicar” de George Drăghescu:
Poezia lui G.D. e ca mersul pe apă,
plutire, levitaţie, zbor
din imanent în transcendent,
reculegere şi transfigurare.
Scena scriiturii şi metafora scriiturii ca fiind ceva care ameninţă prezenţa şi controlul absenţei. Enigma prezenţei pure şi simple: scriitura în vorbire. Diferența e dată în „camera luminoasă” de imaginea fantasmatică precum o dragoste fulgerătoare.
*
Misterul morţii e insuportabil cu adevărat. Nici paradoxul nu-l revelează, fie el şi unul heideggerian. Paul-Ludwig Landsberg într-un „Eseu despre experienţa morţii” scrie personalist: „omul e singura fiinţă care ştie că trebuie să moară” dar şi „păsările au unele presentimente ale morţii”. Să fie „mormântul păsării Phoenix” „comoara ascunsă şi cartea interioară” (Gilbert Durand) a lui George Drpghescu?
*
Licuriciul e „steaua-n iarbă” a lui Tudor Arghezi. Spre un asemenea miniaturism se îndreaptă şi G.D.: aproape desăvârşit. Poezia lui atestă o impresionantă forţă afectivă, poetul manifestând aceeaşi nevoie organică de risipire şi de recuperare sufletească (Şerban Cioculescu).
*
Poezia poate fi şi „substitutul” spontan al unei „picturi naive”. Naivitatea e singura calitate care absoarbe sacralitatea difuză, în postmodernitate, în profan. Iar orice poezie are drept temei o tradiţie de la Homer şi Dante încoace.
*
Reveria cafenelei e totuna cu visătoria po(i)etică. E aporia ideală. Coincidentia oppositorun. Coabitarea concretului cu abstractul, topită doar de lirismul autentic. Conciliere terţinclusivă, tipic transdisciplinară: în lumea cuantică, diseminarea instanţiază.
*
Derizoriul găzduieşte simboluri. Mitul lui Faust pledează pentru nemuritoarea tinereţe. Ca în basm, Faust sudează Dincolo de Aici cu tot firescul. Şi survine rima rară (de două ori): Sibiu – Târziu / licurici – Aici.
*
Călătoria e cunoaştere, iniţiere, contemplare singuratică, teoria, dialog cu destinul, mister admis ca fiind înăuntru întregului. Fireşte că albina e arhetipul poetului, iar călătorul e… criticul literar, rătăcitor pe acest pământ al Literaturii.
*
Despre Nimic Martin Heidegger afirmă că e „lumea de dos”. Deseinul – nucleu. Pentru poet „de cercetat nu e decât fiinţarea, şi altceva nimic; fiinţarea doar, şi în plus-nimic; fiinţarea singură, şi dincolo de ea nimic”. Nimicul e parte din întreg. Nimicul – ce altceva poate fi el dacă nu o grozăvie şi o fantasmă? Nimicul e chiar originarul, absolutul însămânţat de om cu gândul. Nimicul acesta banal, ofilit de paloarea atotcuprinzătoare a de-la-sine-înţelesului, ne redeschide.
*
Însă Nimicul propriu-zis nu este el din nou acel concept misterios, dar lipsit de noimă, al unui Nimic de ordinul fiinţării. În faţa nimicului singurătatea redescoperă esenţa ca fiind iertare a lui Dumnezeu. Teama relevă Nimicul. Alteritatea îl transcende printr-o cutremurare egală cu o renaştere.
*
Eul reconciliator, ca Ion Creangă, a umbrei duble: lucifericoparadisiace (ca la Blaga). Poezia este elan vital autocenzurat, microstructură prelevată în forma cea mai simplă şi cea mai frumoasă. Metateatralitatea provoacă toate cele trei glasuri ale poeziei; poetu-şi vorbeşte sieşi sau nimănui; poetul se adresează unui public fie el larg ori restrâns; glasul poetului încearcă să creeze un personaj dramatic care vorbeşte în versuri: adică „îngerul cronicar” (T.S. Eliot) al lui George Drăghescu.
*
Cine pune o întrebare creează o problemă, adică o antiteză la mister. Odată pierdută, întrebarea e salvată de analogia suverană (alegoria, metafora), care reînvesteşte spiritul cu spirit creator şi cu spirit critic propriu. G.D. îşi ancorează triada (pom, haiku, reflecţie) într-un alt „recurs la metodă”: atât de firesc ca şi răsuflarea ori impresia imediată comună cu emoţia şi cu insistenţa.
*
Odată topit, alchimic, textul autorului se sublimează. Dar efectul de ansamblu, tonul dominant, se datorează faptului că un număr de sentimente ambigue, având cu această emoţie o afinitate (s)electivă, s-a combinat cu emoţia poetică pentru a da o emoţie artistică nouă şi infinită, reverberantă în Eter.
*
Ecce homo poeticus! „Micro-psalmul” e o imagine creatoare de limbaj ce se adaugă realităţi ca să făurească sensul meditativ/ reflexiv; acest limbaj e dialog cu Divinitatea, dar care rostindu-se pe sine însuşi conferă realitate indicibilului. George Drăghescu e deci un autor transreligios?
*
Aici cuvântul e obiect-subiect al unei cumplite dorinţe metafizice şi al recursului la sensibilul transcens fenomenologic.
*
Visul, reveria produc poezie (Gaston Bachelard). Exorcizarea unei totalităţi nicicând epuizate conduce versul liber la imaginea contradictorie imediată: criptofanie transmigrată de la absolut la relativ; dar poetul poate construi o nouă lume şi să o populeze graţie liberului său arbitru. Iar arbitrarietatea semnului lingvistic poate fi (re)motivată prin stil şi scriitura în devenire continuă dacă are valoare matriceală fixată estetic şi moral.
*
E Poarta Simbolului lui Constantin Brâncuşi? E Poarta Raiului? Deci paradisul e în fiecare din noi? Roland Barthes evocă în „Plăcerea textului” un soi de franciscanism al cuvintelor care se lasă lingvistic reconstruite într-o utopie – heterologie prin plenitudine: toţi semnificanţii confină ideal şi fiecare îşi atinge ţinta, încât şi autorul şi auditoriul/ cititorul pare să le spună: vă iubesc pe toate, oficiind episoadele ritualului relecturii proptite în metaimaginarul organic.
*
Aici, poetul se raportează intertextual la celebrul salcâm a lui Marin Preda. Căci cireşul e dublul vegetal al Omului ca regent al Împărăţiei Verde. E pomul la umbra căruia poate fi regăsită nemuritoarea copilărie.
*
Tema şi motivul, toposul copilului urcă în inefabil printr-o metaforă revelatorie bazată pe o antiteză-oximoron, gen Nichita Stănescu ori Henri Michaux, care îşi exploatează propriul lor fond reveriant – paradoxal de „aventuri interioare”. Lângă asemenea bijuterii aşteptăm kairotici clipa catharsisului.
*
Aici, patriotismul izbucneşte emoţionant iar tehnica aplicată este cea a cercului hermeneutic (Georges Poulet).
*
Poziţia de lotus (adoptată şi de Ion Maria într-o carte) e cea a meditaţiei transcendentale. Îmbrăţişarea aici e reverie androginică, e tantrică, iar iubirea e absolută. „Dacă dragostea nu e, nimic nu e!” (Marin Preda: Cel mai iubit dintre pământeni).
*
On şi Meon în antiteză. Pereche de din fundamentul indoeuropenităţii. Poeticitatea e negaţia condiţionată a prozaismului transparent, deşi scriitura e o fascinaţie a clarului din cristal. E de ordinul codajului suveran, textul se comunică pe sine prin sugestie şi etica apofantică…
