La 10 februarie, în calendarul cultural al Rusiei a fost comemorat Aleksandr Sergheevici Puşkin. Cu 177 de ani în urmă, după rana fatală din timpul duelului cu francezul Georges D’Anthes, locotenent în regimentul de cavalerie, care îi făcea curte în mod deschis soţiei lui Puşkin, s-a înălţat la cer cel mai mare poet al Rusiei.
Născut la 6 iunie 1799, la Moscova, poetul s-a stins din viaţă pe 10 februarie 1837. Prin naştere a intrat într-o străveche familie de aristocraţi ruşi, avand strămoşi germani, scandinavi şi africani. Mama lui, Nadejda Ossipovna Hannibal, a fost nepoata lui Abram Petrovici Hannibal, un sclav african, adus cadou suveranului Petru cel Mare, care graţie abilităţilor sale deosebite a devenit general de armată şi o persoană apropiată ţarului. Din acest amestec pestriţ de naţii, s-a născut o personalitate în care se îmbină profunzimea şi sensibilitatea sufletului rus, cu pornirile patimaşe ale sângelui african. Poate această combinaţie a făcut ca el să fie atât de copleşit de emoţii, atât de prins în braţele iubirii.
Comparat adesea cu Don Juan, Puşkin, deşi a trăit puţin, a avut parte de mai multe poveşti de dragoste, cercetătorii stabilind că a fost implicat într-un număr de 113 astfel de relaţii. Până s-a căsătorit, a avut parte de drame, iubiri, trădări şi glorie, iar pentru poeziile lui revoluţionare a fost mult timp în exil. Aflat pentru o lungă perioadă de timp în Basarabia, Puşkin se îndrăgosteşte de toate cele trei fiice ale generalului Raievski, eroul bătăliei de la Borodino. A stârnit cu aceasta un adevărat scandal, deşi una dintre fete, Maria, viitoarea prinţesă Volkonskaia, i-a luat apărarea, scriind în jurnalul ei: “Poet fiind, Puşkin a simţit o datorie de onoare în a fi îndrăgostit de toate femeile frumoase şi tinere pe care le întâlnea”.
După aceste cuceriri i-au urmat altele, celebre fiind pasiunile pe care le-a avut pentru o frumoasă doamnă, Ludmila Sekora Inglezi, soţia boierului Inglezi. Se spunea că această femeie a fost cumpărată de boierul Inglezi de la nişte ţigani, ţigancă ea însăşi, de-o frumuseţe răpitoare. Boierul era însă extrem de gelos şi aproape îi prinde în flagrant. Bănuind adevărul, acesta îl provoacă la duel pe poetul cu sânge năvalnic,care acceptă, dar într-un final confruntarea este contramandată de guvernatorul Ivan Nikitici Inzov, pentru care Puşkin lucra ca funcţionar. Soluţia lui pentru a-l feri pe Puşkin de primejdie a fost să-i dea 10 zile arest la domiciliu, iar boierului să-i recomande o plimbare în străinătate, împreună cu soţia lui.
O altă iubire şi totodată o altă sursă de inspiraţie a fost Calipso, o grecoaică ce în frageda tinereţe ar fi fost amanta lordului Byron. Pe ea a întâlnit-o Puşkin la o serată dată de un boier basarabean, unde a cântat cu o voce caldă cântece turceşti, acompaniată la chitară.
Într-un final, robit de dragoste, s-a căsătorit cu una din cele mai frumoase femei de la curtea ţarului, Natalia Goncearova, pe care a cunoscut-o în 1826, însă pentru a-i obţine mâna a avut de luptat cu refuzul familiei acesteia timp de 3 ani de zile. Se spune că Natalia a fost cea de-a 113 iubire şi ultima.
Dacă până la căsătorie a fost de nenumărate ori exilat (din 1820-1823, din 1824-1826, iar în 1825 a intrat sub cenzura guvernului, care i-a interzis să publice ori să călătorească), după căsătorie a devenit un apropiat al curţii, datorită soţiei sale admirată de către ţar. Totuşi, pentru a-i umili, acesta i-a oferit cel mai neînsemnat titlu de la curte, “onoare” prin care împăratul rezolvase două probleme, îl avea pe Puşkin sub observaţie şi se bucura de prezenţa Nataliei, soţia poetului.
Din punct de vedere al creaţiei literare, se pare că această apropiere de conducători nu a fost atât de inspirantă, perioada prolifică fiind cea din timpul exilului. Căsătoria lui Puşkin părea să fie una fericită, Natalia dăruindu-i 4 copii, dar în acelaşi timp opera lui era cenzurată, iar funcţia neînsemnată pe care o avea la curte îl măcina.
Nefericirea lui a atins apogeul în 1834 când la curtea ţarului a venit un ofiţer francez, Georges d’Anthes. Acesta, un favorit al doamnelor, îi face curte asiduă doamnei Puşkin. Se pare că deşi Natalia a simţit un profund ataşament faţă de acest domn, i-a rămas fidelă soţului său. La primirea unei scrisori anonime, care făcea referire la infidelitatea soţiei sale, Puşkin l-a provocat la duel pe Georges d’Anthes. Amândoi combatanţii au fost răniţi, în urma duelului, dar singurul care a murit a fost Puşkin, după două zile de agonie.
El rămâne însă veşnic viu prin poemele pe care le-a scris, dar şi prin povestea fascinantă a vieţii lui, prin felul absolut incredibil, ardent, pătimaş şi aproape nebunesc prin care a ales să celebreze viaţa şi dragostea.
Ştefania Ungureanu
