Cronica literară – Un roman vast şi poliedral: „Pacient în Galapagos” de Pompiliu Marcea

827

1. Noul nou roman românesc
Lectura-mi, relectura-mi şi-a propus din start o altă viziune asupra romanului „Pacient în Galapagos”. În virtutea acesteia, mi-am adjudecat o abordare din perspectiva teoriei literare metaromaneşti, aşa cum Pompiliu Marcea o indicializează în cele două părţi, numărând 348 pagini.
Un prim indiciu ni se relevă chiar din prima propoziţie, de unde aflăm că Adrian Ionescu e literat, ceea ce ne oferă aspectul metacultural şi metaliterar, chiar şi autoreferenţial, al romanului, care-şi propune, programatic, să problematizeze deziderate imperative ale fiinţei umane, aflată mai mereu în contradicţie, chiar în conflict, cu istoria pervertită de regulă de către politico-ideologic.
Părând de un realism pe alocuri atroce, scriitura e de fapt ficţional-narativă, invenţie baricadată ferm în teritoriul ei alegoric şi utopic (cu variantele de distopie şi antiutopie). Arhitextualitatea romanescă îi e cea mai la îndemână ca strategie tramatică, dar mai ales în regim filozofic defensiv-ofensiv, conform unei alternanţe inteligente între simetric şi ludic.
Exerciţiul meu de recititor abilitat mă trimite oarecum la „Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda ori la „Drumul cenuşii” al lui Augustin Buzura, deşi paradigma se poate disemina cu reamintirea unor capodopere aparţinând lui Dimitrie Cantemir, Liviu Rebreanu, Thomas Mann, George Orwell, Ernest Hemingway, Friedrich Nietzche, Marcel Proust, Max Blecher, Albert Camus, Nicolae Steinhardt, Silvia Plath ş.a.
Romanul plăteşte cuvenitul tribut neomodernismului dialogal şi postmodernismului citaţional. Personajele cad într-o „fenomenologie” trăită acut, în tensiune ontologică, năzuind în permanenţă o evadare într-o lume paralelă salvatoare, de sorginte (auto)reflexivă, într-o ucronie şi o cronotopie vădit antihegeliene; de unde şi redundanţa constantă a stilului, manifestă în nevoia de detalii de spaţiu, de timp, de situaţie, de proeminenţă structurală, de ritm dens, suprasaturat de „informaţie” lexical-verbală, de o oralitate ce-şi reclamă fabulosul tezaur de achiziţii… transdisciplinare care glisează deseori spre cel mai viguros fantastic, spre tăioasa alegorie, spre parabola dezvăluitoare de dictatură, de aparat represiv, de mizerie morală, de teroare, tiranie, meschină menţinere a unei Puteri totalitare.

2. O magistrală complexitate
În „Pacient în Galapagos”, Adrian Ionescu narează un roman cu cheie, cu tehnici preluate din teatru şi cinema dar şi din romanul sud-american, iar Pompiliu Marcea ambiţionează a-i da un caracter de-o magistrală complexitate: roman social, politic, de moravuri, erotic, eseistic, filosofic, exotic, totul în travestiuri ale unei problematici social-economice şi cultural-politice care însă devin aluziv-transparente şi (auto)biografice, esopice, împlinindu-se poliedral.
Îmi amintesc perfect că un „expert” naratolog francez a crezut a fi descoperit o stratagemă romanescă: criticul literar/ şi teoreticianul literar deopotrivă/ să fie atent la cum începe fiecare capitol. Am scris despre această metodă practiteoretică în „Schimbarea de paradigmă”[1].
Pompiliu Marcea a fost un specialist „tobă de carte”. M-am bucurat că m-am regăsit în „Amintiri despre Pompiliu Marcea” (alături de Şerban Cioculescu, Eugen Simion, Marin Sorescu, Constantin Ciopraga, Zenovie Cârlugea, Ion Rotaru, Dinu Săraru, Fănuş Neagu, Dan Grigorescu, Mihai Ungheanu, Ştefan Cazimir, Florea Firan, Nicolae Dragoş, Mihaela Albu).
Am făcut acolo o afirmaţie temerară: că cu orice prilej Pompiliu Marcea îşi ţese propria practicteorie, precum de pildă Eugen Lovinescu ori George Călinescu, critici şi istorici literari care au publicat şi solide romane cu rang de capodopere. Ca să nu mai specific şi aspectul că eu însuşi am publicat dilogia romanescă „Ostrakon” în care am recurs la aceleaşi „tertipuri” ale „noului roman” şi ale „noului nou roman” francez [2,3].
Cum Zenovie Cârlugea a ataşat romanului un studiu introductiv amplu, rămâne deci să depistez resorturile practicteoretice ale acestui megaroman „Pacient în Galapagos” al nedreptăţitului autor Pompiliu Marcea.

3. Idealul scriptural şi lectorial
Pompiliu Marcea situează trama romanului „Pacient în Galapagos” încă din prima propoziţie într-o interioritate închisă: un salon. Personajul principal exprimă ionic o vârstă a conştiinţei de sine, la persoana întâi. Eul cu propria-i subiectivitate devine „autobiografie” a lui Adrian Ionescu, un peripatetic, un avocat al propriilor idei, furat deseori de demonul contradicţiei. Stratagema constă în glisarea dialogului în monolog posesiv, doar cea de-a doua tehnică rostind adevărul, povestea veritabilă, cu pretenţii anticalofile de autenticitate într-un limbaj când abstract, când concret-plebeian, când înadins supercultivat, cu accente fie filosofice fie mai ales politice.
Până la urmă, scriitura romanescă din „Pacient în Galapagos” este, în cazul lui Pompiliu Marcea, obiectul unei interdicţii care activează o ficţiune care contestă ceva: un regim bolnav care trebuie înlăturat printr-o revoluţie. Însă în ea practicoteoria condamnă ideologia, pe care o substituie cu o u-/dis-/anti-utopie, ca s-o demaşte necruţătoare; întrucât dubla valoare nu poate fi decât fie transgresivă fie hieroglifică (ambele coexistând ideogramatic).
Masca pe care-o poartă, ca-n tragediile antice, Pompiliu Marcea (prin Adrian Ionescu, Ronaldo Jesus, Aurel Flondor – n.m.) este o expresie a marilor angoase ale omenirii pe care şi le asumă Autorul propriu-zis, a unui univers grotesc, absurdoid, ameninţat de o ideologie represivă, cea socialistă, care-l traumatizează pe individ, ba îl şi asasinează („sinucigându-l” – n.m.). Astfel sacrificarea lui Rinaldo Jesus din Quito e consecinţa măştii date jos, scoasă din funcţia ei: de suprafaţă ca semn al profunzimii, încât eroul cade pradă „narcisismului” său eroic; or, eroul iese din ficţiune, jertfindu-se pentru un ideal scriptural-lectorial.
Grila estetică intră într-o grilă morală, când scriitura romanescă se vrea vinovată de insurgenţă, adică înscrisă în realitatea unei atitudini critice, denudante, într-un limbaj al unei „realităţi” false, care are ca scop organizarea represiunii împotriva unei acţiuni care-i vrea suprimarea.

4. O metarealitate democratică şi confinată
Romul Munteanu invocă în „Farsa tragică” o anumită retorică a imaginarului, a cărui referenţialitate este suspendată în metalimbaj, între real şi posibil, se alienează ea însăşi; iar „solilocviul din farsa tragică devine dramatic prin el însuşi”[4]. Pompiliu Marcea e un om-antisistem care-şi eliberează propria voce din chingile unui stat coercitiv cu poporaţia sa – aceea pe care A.C.Cuza o elogiază pentru fondul ei de idei adevărate [5].
Pentru Pompiliu Marcea literatura nu e mimeză; ea asanează relele, purifică umanitatea; e transfilosofică, întrucât orice discuţie – precum cea dintre cei patru suferinzi – Adrian Ionescu, dascălul de filosofie, ofiţerul pensionat şi preotul Veniamin – cade într-o parşivă «artă a învăluirii» unor puncte de vedere; Jaap Lintvelt le recuperează practic-teoretic ca instanţe ale textului narativ literar.
În „Pacient în Galapagos” se disting clar cel puţin trei tipuri narative: situaţia narativă la persoana întâi: Adrian Ionescu; situaţia narativă auctorială: Pompiliu Marcea; situaţia narativă personală: naratorul fictiv şi cititorul fictiv într-o relaţie de inseparabilitate.
Însă „partitura” fiecărui capitol e într-o mişcare homodiegetică. Pompiliu Marcea este transferat în Adrian Ionescu care îndeplineşte o funcţie dublă:
– în calitate de narator (eu – narant), el îşi asumă nararea povestirii;
– în calitate de actor (eu – narat), el joacă un rol în istorie (personaj – narator = personaj actor)[6].
Astfel naraţiunea heterodiegetică şi cea homodiegetică acţionează într-o sinteză transdisciplinară şi terţinclusivă[7]; astfel ficţiunea simultan închisă şi deschisă este non-contradictorie iar metaficţiunea care rezultă emerge o pluralitate complexă, este autoconsistentă; cu ea Pompiliu Marcea îşi fascinează publicul, select, desigur; cu aceste „cărămizi fundamentale” aflate într-o metarealitate democratică şi într-o viziune confinată.

5. O încadrare în epocă
Eugen Negrici ar fi încadrat romanul „Pacient în Galapagos” la „dezvăluiri” ale caracterului nociv al „epocii de aur” ceauşiste, la „relevare prin aluzie, alegorie, parabolă, analogie suverană a mecanismelor puterii absolute”, la „denunţarea tarelor morale şi sociale şi a climatului demoralizant pe fondul înstrăinării omului în comunism, abjecte şi oficial-mincinoase”.
Dar romanul ilustrează – ca şi „Cel mai iubit dintre pământeni” (Marin Preda), „Don Juan” (Nicolae Beban), „Galeria cu viţă sălbatică” (Constantin Ţoiu) – proza de implicarea unor destine excepţionale în legitimarea scoaterii în relief a „răului veacului” (dictatura şi totalitarismul găunos); precum deopotrivă se înrudeşte şi cu plăsmuirea de tărâmuri insolite, practicată de Ştefan Bănulescu (în „Cartea de la Metopolis”), Sorin Titel (în „Ţara îndepărtată”), D.R.Popescu (în „Vânătoare regală”, „F”), George Bălăiţă (în „Lumea în două zile”) ş.a.m.d.[8].
Radu G. Ţeposu l-ar fi amplasat pe Pompiliu Marcea în zona fantezismului alegoric şi livresc, umăr la umăr cu Aurel Antonie (vezi „Scrisoare către animalele mici” şi „Cenuşa”), cu Tudor Dumitru Savu (vezi „Marginea Imperiului” şi „De-a lungul fluviului”), cu Ştefan Agopian (vezi „Ziua Mâniei”, „Tache de catifea”) [9].
Cu o curiozitate firească, având într-una din biblioteci „istoria pe unde scurte” a Monicăi Lovinescu, îi caut şi alţi „corespondenţi” de atitudine şi de practicoteorie metaromanescă lui Pompiliu Marcea; şi-i identific personalităţi congenere precum Nicolae Breban cu „Animale bolnave” (pentru universul maladivizat de-o frică bestială) şi „Bunavestire” (pentru acel fals Mesia Grobei – Ion Botezătorul, definit cu „un Ioan care descoperise un Iisus-Politic mort”); precum Matei Călinescu (pentru proiectul său modern, Zacharias Lichter, al cărui diavol întemeiază marele imperiu al mediocrităţii, prostiei, puterii minciunii (ca în Rusia de azi a lui Putin şi gaşca sa imperialistă, neostalinistă şi criminală – n.m.,I.P.B.); precum Bujor Nedelcovici (pentru „Ultimii”, roman politic al injustiţiei şi al personajului-mesager Petran care printr-o înclinare hristică îşi asumă soarta celorlalţi”); precum Augustin Buzura (pentru „Absenţii”, roman calificat drept deosebit prin extrema lui tensiune, absurditatea reală de a fi într-o lume insurmontabilă în care eroul, Mihai Bogdan, se autorăstigneşte, exasperat de confesiunile vehemente, urlate de un profesor pensionat, dublul său dintr-un viitor la fel de tragic-stâlcit, trăit paroxistic); precum George Bălăiţă (pentru cei doi Antipa, cel din Albala şi cel din Dealu-Ocna (adică cel din bucătăria-altar şi cel funcţionar al neantului), ambii dublaţi de doi câini psihopompi Argus şi Eromanga, literaţi în stare să compună poeme filosoficofantastice, care lunecă din real în fantastic); precum Constantin Ţoiu, fiindcă acesta promovează un roman politic documficţional, azi la modă în Occident şi-n America de Sud sau pe continentul african; în Răsăritul rusescosovietic; acest roman politic îmbină arta şi curajul şi-i elaborat cu pana conştiinţei şi problematizează conjugarea puterii cu teroarea leninisto-stalinisto-dejistă, cu tirania mereu perversă şi inchiziţională care transformă o întreagă ţară într-o anticameră a închisorii, amplasată desigur într-o cetate consolidată prin teroare şi suspiciune; şi pe Chiril Merişor ori pe Naum Capdeaur (cel din „Ucenicul neascultător”) în protagonişti ai unei „revoluţii” ratate, eşuate lamentabil în prudenţă, conformism laş [10].

6. Valoarea unei cărţi
Pompiliu Marcea are întotdeauna umorul şi sarcasmul cu el, are replica potrivită, o voluptate de un comic savuros de a interpela carierismul vreunui personaj ori de-a adeveri opinia, onestă, de bun-simţ, a vreunui om cultivat, precum Dincă, ale cărui judecăţi literare au o prospeţime aparte, lectura lui fiind penetrantă şi nedirijată de aşa-zisul „profesionalism”.
Când e ironic, Pompiliu Marcea impută creaţiei romaneşti necesitatea creării unui conflict (dacă-i cazul chiar melodramatic şi lacrimogen – n.m.,I.P.B.), de altfel ieftin, de minimă rezistenţă estetică, ori de un senzaţionalism scabros-oripilant, o furtună într-un pahar cu apă, un fleac, şi cu efect doar la semidocţi.
Ca romancier, autorul din „Pacient în Galapagos” optează şi pentru realism şi pentru un personaj veridic, construit convingător, coerent, convingător cu logica manifestărilor sale, a comportării sociale şi etice. Galeria cu personaje e numeroasă şi ele discern fresca pe parcursul evoluţiei în arhitext.
Un asemenea realism nemijlocit alimentează proza lui Pompiliu Marcea [11] şi o restrânge ca transfigurare cu scopul de a pigmenta scena dramaticoistorică cu exorcizările fantasmelor cotidianului până la limbajul dislocat, diseminat, tăios, precis, precum cel al doctorului Flondor, care se pronunţă la un moment dat provocat de Adrian Ionescu, precum că cititorul decide, ci nu criticul literar, valoarea unei cărţi; ei, această afirmaţie trebuie totuşi complementarizată cu un aspect fundamental în virtutea căruia literatura e un act gratuit precum e şi o ştiinţă de sine stătătoare – după cum consideră şi Heinrich F. Plett; în această nouă paradigmă, romanul lui Pompiliu Marcea posedă acea unitate integratoare, o claritate analitică, totodată corelaţia dintre teorie şi practică, narativficţionale, adică dintre competenţă şi performanţă; modelul tentativ fenomenologic probează intuiţia subiectivă şi validează nedeterminarea poetică şi non-poetică; ba permite dramei să-şi dicţionalizeze propria-i realitate; ca atare Rinaldo Jesus îi trimite lui Pedro Albertos o scrisoare în care referindu-se la „actul creaţiei” îi reproşează acestuia vigilenţa ideologică, cenzura represiv-stalinistă, antivocaţia de comandant infirm al unor bătălii… pierdute ş.c.l. [12].
N.A. Despre romanul politic propriu-zis voi redacta un eseostudiu separat, de pe alte aliniamente (evident tot practicteoretice) [13].

Bibliografie:
1. Vezi Ion Popescu-Brădiceni: Reinventarea capodoperei. Schimbarea de paradigmă; Editura TipoMoldova, Iaşi, 2018; şi mai precis fac trimitere la capitolul „Addenda. Un manifest: romanul transmodernist”, pp.295-338; ca atare, vă urez spor la lectură!
2. Vezi Ion Popescu-Brădiceni: Ostrakon I; Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011;
3. Vezi şi Ion Popescu-Brădiceni: Ostrakon II; Editura Limes, Floreşti-Cluj, 2015
4. Romul Munteanu: Farsa tragică; Editura Univers, Bucureşti, 1989, p.263
5. A.C. Cuza: Despre poporaţie. Statistica, teoria, politica ei. Studiu economic politic; Imprimeriile Independenţa, Bucureşti, 1929
6. Jaap Lintvelt: Încercare de tipologie narativă. Punctul de vedere. Teorie şi analiză; traducere de Angela Martin; studiu introductiv de Mircea Martin; Editura Univers, Bucureşti, 1994, pp.46-79
7. Basarab Nicolescu: Transdisciplinaritatea. Manifest; traducere: Horia Mihail Vasilescu; Editura Polirom, Iaşi, 1999, pp.37-45.
8. Eugen Negrici: Literatura română sub comunism. Proza; Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2003
9. Radu G.Ţeposu: Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă; prefaţă de Al.Cistelecan; Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002
10. Monica Lovinescu: O istorie a literaturii române pe unde scurte (1960-2000); ediţie îngrijită şi prefaţă de Cristina Cioabă; Editura Humanitas, Bucureşti, 2023
11. Vezi Georg Lukacs: Romanul istoric (II); Editura Minerva, BPT., Bucureşti, 1978; traducere, note şi indici de Ion Roman; p.61
12. Heinrich F.Plett: Ştiinţa textului şi analiza pe text (Semiotică, lingvistică, retorică); în româneşte de Speranţa Stănescu; Editura Univers, Bucureşti, 1983, pp.341-349
13. Pompiliu Marcea: Pacient în Galapagos; Ediţie îngrijită de Corina Mădălina Millo; studiu introductiv de Zenovie Cârlugea; Editura Actual, Cluj-Napoca, 2022, 365 pagini
P.S. Articolul integral va fi inclus în ediţia a doua revăzută, revizuită şi adăugită a volumului „Scriitori români contemporani şi cărţile lor esenţiale. O istorie transmodernistă a literaturii române contemporane” (I.P.B.)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here