Mică sau Mare, vai de România. Nu mai recunoaşte nimeni valorile care au fost şi sunt. Şi nu vreau să mă refer aici la cele de pe vremea comunismului, ci la valorile eterne ale României. Un Eminescu, un Brâncuşi, un Enescu, etc. Dar în care măr să dai cu piatra, dacă nu în cel cu mere.
Iar dacă te miri, poţi să şi plângi. Să fii Brâncuşi şi să te catalogheze „marele” George Oprescu sculptor decadent şi să-ţi refuze Testamentul prin care lăsai moştenire toată avere şi sărăcia României. Astăzi, sunt alte valori de care sunt pline televiziunile: Becali, Vanghelie, şi dacă aş avea ceva piştari, mâine aş putea fi chiar eu. Şi de ce să ne mirăm când, pe vremea comunismului, un Alexandru Bârlădeanu era membru al Academiei R.S.R. fără să fi scris o carte. Dar cel puţin atunci miliţienii umblau numai câte trei. Unul ştia să scrie, al doilea să citească şi al treilea îi păzea pe cei doi oameni de ştiinţă. Să fiu bine înţeles. Comunismul o fi avut şi părţi bune. Chiar şi numai pentru faptul că-ţi asigura dreptul la pâine, adică dreptul la viaţă, aşa cum era ea, şi dreptul la muncă. Poate să fiu eu subiectiv, dar între a întinde mâna în fiecare lună şi a munci cinstit eu aleg a doua variantă. Co condiţia să fiu liber. Dar noi românii am muncit 40 de ani să ridicăm fabrici şi uzine. Între timp, comuniştii ne-au luat tot şi ne-au dat cu chirie, aproape la toţi, un apartament confort trei sau patru, în care ţiganii cu corturi ţineau caii. Mă rog, dar cel puţin pentru acest sacrificiu Ion Iliescu nu trebuia să demoleze toate fabricile şi uzinele sau să le vândă pe nimic. Şi asta ca să fie el Preşedinte cu ajutorul capitaliştilor autohtoni. Încă odată, păcat de tine România. Iar nu vreau să fiu greşit înţeles. Nimeni nu vrea egalizarea aşa cum a fost. Dar numai prin muncă se câştiga o pâine. Însă unde să munceşti? Toţi românii „e şmecher”. Pleacă de acasă şi până la birt face de-o bere. Comerciantul lui peşte, pentru că i s-a dat voie să vândă la orice preţ, cumpără de la tine, mai pune şi el un adaos şi-mi vinde mie. Ba ar fi în stare să-ţi vândă tot ţie, dar ceva mai scump. Şi dacă găseşti de muncă, eşti plătit cu salariul minim pe economie. Nu-ţi convine, aşteaptă cu zecile la poartă. Că e criză. Pentru cine e criză, că voi iată vă îmbogăţiţi, cei bogaţi, şi noi murim de foame (cei săraci şi mai ales pensionarii, dar acestora, ca şi mie, aşa le trebuie, că ei au construit comunismul şi acum vor pensii… Aşadar, ei sunt de vină că au construit comunismul, câne puteau să stea acasă şi să-şi păzească via să nu fie luată cu japca de colectiv! Încă odată, Vai România. Şi mă refer în primul rând la specialiştii noştri de clasă. Medici, ingineri, profesori, muncitori care şi-au luat valea să poarte pe umerii lor alte ţări. Noi aici am rămas culegători de ciuperci, de zmeură şi de afine. Pentru că mai mult câştigă un profesor cu o vechime de peste 30 de ani culegând mure decât dacă ar preda limba latină. Nu am dreptate? Faceţi un calcul. Dacă am să culeg 10 kg de afine într-o zi, am să câştig o sută de lei. Treizeci de zile 3000 de lei, plus aerul curat care îmi face bine. La catedră, cât ai domnule profesor?! Şi atunci, de ce să ne mai mirăm de nea Gheorghe, cu care eu am vorbit să mă ajute mâine să tund un câine şi el a venit să-mi spună, cu mare părere de rău, că au dat mânătărcile în pădure şi se vând bine. Mie mi-a cerut o sută de lei, dar el, poate, culegând ciuperci mâine va câştiga şi 500 de lei. Bine, dar unde ţi-e cuvântul?! Lasă-l în măsa de câine. Încă odată, Vai România.
Ion Căpruciu
