,,Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care după puteri am lucrat până acuma…” (Testamentul lui Avram Iancu, 20 dec.1850)
CULTUL LUI AVRAM IANCU
La arme, dară, fraților, la arme!
Ce simte, oare, firul ierbii când tăișul coasei e aproape? Dar florile care se frâng sub ambiția cosașului ?Am spune: Fatalitate! Cosașul nu simte tremurul ierbii, nu vede culorile florilor culcate la pământ.
Ce, oare, au simțit țăranii români din Ardeal, când, după vestea ștergerii iobăgiei și a bucuriei că vor fi egali cu celelalte seminții transilvane, au văzut soarele speranței întunecându-se? Spectrul grumazului apăsat din nou de opresorii de ieri a înghețat pentru o clipă sângele din venele românilor. Asemenea cosașului, nici opresorii, care au mimat, pentru o clipă, fiorul înțelegerii timpurilor noi, n-au simțit ce trăia naționalitatea română din Ardeal, viziunea lor politică fiind tributară trecutului. Deși au avut pentru o clipă sentimentul fatalității, oamenii vizionari ai timpului, ,,inteligenții” ardeleni, înălțând rugi către Dumnezeu, având de partea lor forța adevărului și a dreptului, precum și sprijinul popular, au găsit puterea de a se ridica din nou la înălțimea vremurilor. Toți își puneau întrebări încercând să-și dea și răspunsuri. Ce era de făcut? Puteau rămâne inactivi? Inteligența română nu s-a înconvoiat, mai abitir și-a îndreptat șalele și a decis să cheme din nou poporul să hotărască încotro le este drumul. Acum nu mai era vorba de informarea acestuia, Adunarea devenise ,,parlament” al nației, care avea menirea de a ,,înființa puterea dreptului” cum va spune în raportul său Avram Iancu. Un sprijin moral a venit în vara anului 1848 și din partea fraților de peste munți, colaborarea privind așa numitul ,,plan dacic” contribuind și ea la cimentarea națiunii române, care era conștientă de ținta demersului ei. Relevantă în acest sens este corespondența dintre membrii guvernului provizoriu de la București și ardelenii reveniți în Transilvania (August Treboniu Laurian, Ioan Maiorescu). La jumătatea lunii august, după ce se consultase la Craiova cu Florian Aaron, pe atunci prefect al județului Dolj, Axente Sever se întorcea în Transilvania, alături de Laurian, acesta contribuind la energizarea mulțimii.
Purtată de elanul popular, elita românească din Ardeal a decis să acorde poporului ceea ce i se cuvenea.l, Blajul devenind din nou speranța și freamătul de libertate al unei nații.
A treia Adunare Națională de la Blaj s-a ținut între 3 și 16 septembrie 1848. Ea avea loc într-o situație extremă, orice tergiversare putând avea consecințe grave. De altfel, cine se putea atunci opune lavei care se revărsa din vulcanul popular? George Barițiu va nota: ,,…de ar fi cutezat atunci vreun cărturar român… să zică poporului român: stați, mai așteptați, cereți mai întâi de la guvern comisiune și satisfacțiune pentru sângele vărsat, cred că unul ca acela ar fi ieșit din adunare cum n-ar fi știut sau poate nici n-ar mai fi ieșit viu de acolo” (George Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă, 2, Brașov, 1994, p.288). Încă din 2 septembrie zeci de mii de țărani umpleau Câmpia Libertății, direcția în care urmau să se îndrepte fusese anticipată de deplasarea hotărâtă de la Orlat la Blaj a grănicerilor români; din sat în sat aceștia alarmând poporul, care alerga în grabă la măreața adunare, numărul crescând treptat de la 200, cât fuseseră la Orlat la aproximativ 2000. În fruntea lor, plin de energie, speranță și dor de luptă era Axente Sever, care le insufla un puternic sentiment de încredere, contribuind la înfrângerea sentimentului de teamă și prudență de până atunci. Din nou, ca și la primele două adunări, sosirea celor 6.000 de moți, organizați militărește de Avram Iancu, a însuflețit masele, care acum aveau în frunte doi bărbați energici, dispuși să apere ,,cu orice preț” dorințele poporului (Al.Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia Superioară, vol.III, p.59). În mentalul colectiv, dar și-n mărturii scrise, apariția lui Avram Iancu la Adunare, în ziua de 9 septembrie, este văzută ca un dar al providenței, acesta întruchipând un arhanghel al nației, care indica tuturor conaționalilor cum pot fi dobândite drepturile sfinte ale acesteia: De-abia ajuns, el s-a şi urcat la tribună, a scos un pistol de la brîu şi a rostit scurt: „Pretenţiile noastre sunt sfinte, pe cât de sfântă e dreptatea. Noi sântem gata a le apăra cu orice preţ”. Apoi a slobozit un foc de armă şi a coborît de la tribună ovaţionat de mulţimea ţăranilor (M.Badea, Gh.V.Bodea, Iancu în conștiința poporului român, Cluj-Napoca, 1976,p.96). O altă mărturie, venind chiar din partea unui moț, care îi închinase o carte lui Avram Iancu, alătură imaginea impunătoare a acestuia unui părinte al poporului român-împăratul Traian: ,,…o zugrumătoare apăsare se lăsă într-o clipă pe piapturile celor adunați, când deodată toată adunarea se cutremură, și nici unul nu se pricepea ce să facă de tulburare și îndoială. Ce s-a întâmplat? O oaste se apropie. Oastea de călăreți năvălește spre adunare, cu arme, care străluceau falnic și fioros. Din cei adunați fiecare se uită, oare ce să ridice în mână ca arme. Nu aveau la îndemână alta, decât bolovanii de piatră, măciucile din mâini și dinții din fălci. Care le fu însă mirarea și dulcea deșteptare, când văzură mai de aproape că era Iancu, în fruntea unei oști înarmate de români, care veneau falnici și veseli, ca de o mare sărbătoare. Pe ale lor lucii arme joacă razele soarelui. Stâlpi de nori de ridică pulberea în urma acestei cete. În fruntea lor saltă mândru și strălucit, ghineralul lor, măreț și cuceritor ca și un împărat. Uitându-se la el, cum aprigul armăsar Brutus îl sălta ca în zbor, tuturor le creștea inima. Și ei își ziceau unii altora cu mândrie: Iată-l, uitați-vă la el! Așa putea să fie, în timpul său, Traian Împărat” (Apud, Florian Dudaș, Avram Iancu în tradiția românilor, Timișoara, 1998, p.60). La a treia Adunare de la Blaj, Iancu era biruitorul, căci își dovedise sieși justețea acțiunilor și gândirii de până atunci; argumentele dreptului nu înmuiaseră inima despoților, șalele lor puteau fi înconvoiate doar cu luciul sabiei. Iancu gândea asemenea miilor de participanți, care au îngemănat în ei curajul, sclipirea din ochii acestuia și dorul de răzbunare.
Sub presiunea energiei populare și a războiului care se profila între guvernul revoluționar maghiar și monarhia austriacă, programul elaborat în Adunarea Națională din 3-5 mai 1848 trebuia reevaluat. Era din nou incontestabilă legătura organică între elitele românilor din Ardeal și popor, fiind una cu națiunea, ei dându-i dreptul de a decide. Ce timpuri, ce oameni! Azi, oare, unde-s elitele una cu poporul? Sunt ele în direcția dorită de cea mai mare parte a nației? Mentalul colectiv național spune un răspicat NU!
Participarea poporului la a treia Adunare Națională de la Blaj nu a mai avut nevoie de o pregătire prealabilă, temeinică, din partea elitelor, nația fiind cea care purta tribunii pe val. Primul semnal l-au dat țăranii refugiați din pricina atrocităților autorităților maghiare în ținuturile regimentelor de graniță, care au pornit spre Blaj, în drumul lor îndemnând și pe sătenii din satele pe unde treceau. Forța și determinarea lor zădărnicise întemnițarea lui Bărnuțiu, astfel câștigând încrederea în propriile forțe. Demonstrația de voință și putere a grănicerilor din Orlat a încurajat și mai mult pe membrii Comitetului Național reîntrunit în incinta regimentului. Aceeași determinare și voință era și-n jurul regimentului de la Năsăud. S-a dovedit că, în câteva luni de zile, poporul român din Ardeal făcuse un cult din Adunarea Națională din 3-5 mai. Așa cum scria în acele zile Gazeta de Transilvania, românii, prin intermediul unei petiții, ceruseră autorităților maghiare să înceteze vexațiunile îndreptate împotriva românilor (recrutări forțate, execuții militare, bătăi, schingiuiri etc), să fie eliberați cei închiși, totdată afirmându-se atașamentul față de programul adoptat de națiunea română la Adunarea Națională din mai. Ca să-i liniștească pe cei 60.000 de țărani români sosiți la Blaj, în 10 septembrie a sosit în mijlocul mulțimii comisarul ministerial Vay. Contrar așteptărilor mulțimii, comisarul regal maghiar: ,,cuvântă printr-un tălmaci, arătându-și puterea mărimei sale și doejenind pe oameni să meargă acasă” (Gazeta de Transilvania, Anul XI, nr.76/16 septembrie 1848,.Vezi și nr.106 din 31 august 1924).
(Va urma)
Dumitru Cauc
