Lumea gorjenească – Mirajul ferestrei călătoare

Pagină dintr-un jurnal mai vechi: „27 august 1976. Străzile goale traversează un oraș parcă rămas definitiv în vacanță. Pe jos, multe frunze uscate, muribunde, anunță, în tonuri profetice, intrarea verii într-o penumbră ingrată. Vine toamna? Așteptând seara, str. Edgar Quinet, goală și ea, stă atârnată sub ferestrele Universității. La Arhitectură, portarul citește în timpul serviciului Informația Bucureștiului… Intru pe Academiei 15 să văd expoziția Cela Neamțu – Nicăpetre, tapiserie și sculptură. Sunt singurul vizitator, întârziat peste măsură… Îmi amintesc de vernisajul de pomină de la Simeza din 1969, când trotuarul din față galeriei era complet blocat de cei ce veniseră în număr prea mare să vadă pietrele lui Nicăpetre. Peste nici doi ani, avea să lucreze la Târgu Jiu și să facă stâlpii noii case a partidului din vremea primului-secretar Paloș. Am fost în Intrarea Mieilor de câteva ori. Știu ceva și despre tapiseriile Celei Neamțu. Mi-a plăcut expoziția lor”.
Câți ani au trecut !…
În primăvara asta, după… 45 de ani de la expoziția de pe str. Academiei 15, de la Galeriile de Artă ale Municipiului București, am purtat o corespondență cu dna. Cela Neamțu, amintindu-ne împreună de sculptorul Nicăpetre. A găsit „printre hârtii” catalogul expoziției și câteva fotografii de la vernisajul la care a vorbit atunci criticul Constantin Prut. Cu acordul artistei, am tras pentru sufletul meu un tiraj scurt și numerotat din catalog, piesă pe cât de rară, pe atât de valoroasă pentru colecționari.
Transcriu textul scurt cu care Constantin Prut o prezintă pe dna. Cela: „De la condiția de veșmânt al peretelui, condiție ce îi impune cu strictețe bidimensionalitatea decorativă, tapiseria a parcurs în epoca noastră drumul spre obiectul cu statut spațial și individualitate proprie. Tapiseriile expuse de Cela Grigoraș – Neamțu fructifică bogăția de posibilități pe care le deschid tapiseria tradițională și modernă, în funcție de intențiile și destinația fiecărei opere. Un ciclu de lucrări dedicate jocului se bazează pe puterea de sugestie a unor structuri transparente de fire. Curgerea lor liberă, mutațiile potențiale care devin reale în clipa când intervin fluxuri energetice din afară, acordă acestor tapiserii un plus de acuitate spațială, ele putând interveni, modelator, în chiar configurația spațiului ambient.
În lucrările ce păstrează convenția reprezentării bidimensionale, artista ordonează în cheie decorativă, o serie de motive – chipuri umane, elemente vegetale, etc. – ce poartă o bogată încărcătură simbolică.
Stăpânind cu egală ușurință tehnici diverse – țesături, broderie, etc., pe care uneori le combină – sobră în opțiunile cromatice, Cela Grigoraș – Neamțu se afirmă ca o prezență originală în tapiseria noastră contemporană”. (Constantin Prut, august 1976)
Mă gândesc ca plecând de la aceea expoziție să port o discuție cu dna. Cela Neamțu și cu dl. Constantin Prut despre „arta plastică românească” din epocă, amintindu-ne și de Nicăpetre și, astfel, să încropesc o carte dimpreună cu fotografiile alb-negru de la vernisaj, care nu-s puține, dar și cu altele după operele de atunci ale celor doi artiști, și toate la un loc să se adune frumos și de la sine între copertele unui mic album de artă.
Încă mă gândesc la un astfel de proiect… De ce am ales să scriu despre lucrurile astea în Lumea gorjenească? Păi, pentru că artiștii Cela Neamțu și Nicăpetre au expus cândva împreună într-o expoziție cu succes de public, apreciată și de criticii de artă, și fiecare, separat, are o poveste legată de orașul nostru. Cum spuneam, Nicăpetre a lucrat capitelurile din travertin care susțin pe două lungimi aripa nouă a Prefecturii. El a preluat din mers o comandă a sculptorului Constantin Popovici, cu care n-a fost chip să ne înțelegem la preț, și a colaborat la proiect cu Nicolae Roșu, cel care are și el două sau trei aplicații din piatră deasupra ușii de la intrarea dinspre bd. Constantin Brâncuși.
Sculptorul Nicolae Roșu, ajuns la o vârstă venerabilă, trăiește și încă lucrează într-un oraș, pe undeva prin Germania. S-ar bucura să știe că-l pomenim aici și că-i mulțumim încă o dată peste ani. Sigur i-ar plăcea să ne facă o vizită…
Din păcate, Nicăpetre ne-a părăsit, după ce ani buni a locuit și a lucrat în Canada, dar a reușit, nesperat, să-și aducă lucrările în țară, la Brăila, unde ființează de ani buni un muzeu numai al lui. Mare lucru!… Prin 2001, a fost în Gorj, și-a văzut stâlpii de care era la fel de încântat, ne-a vizitat la Bălănești, am stat ca de fiecare dată și am depănat amintiri și ne-a dăruit la plecare câteva desene. Ne gândim frumos, acum și mereu, la sculptorul Nicăpetre…
Iată ce scria despre sculptor criticul Constantin Prut în același catalog de expoziție din 1976: „După o perioadă în care s-a arătat preocupat de purificarea externă a volumului, descoperind posibilități de semnificare în geometria pietrelor de hotar, a coloanelor, Nicăpetre recuperează morfologii complexe, uneori direct evocatoare ale elementelor naturii sau ale structurilor narative din mitologia populară. Procesul acesta de integrare a motivelor figurative în ansambluri ce fac vizibil câștigul adus de îndelungul exercițiu de analiză și fixare a formei l-am remarcat încă de la expoziția sa deschisă la galeriile Apollo, în 1972. Este – așa cum ne dovedesc lucrările recente – un drum fecund, care l-a condus spre maturitatea artistică, sculptorul aflându-se într-un moment când își poate realiza disponibilitățile în domeniul sculpturii monumentale. Dintre multiplele sale modalități de elaborare a expresiei plastice, aș vrea să atrag atenția în primul rând asupra îmbinării volumelor geometrice cu forme ale realului, în articulații subtile, mizând, uneori, pe surpriza pe care o produce diferența evidentă dintre abstract și concretul natural, și, alteori, pe ambiguitatea semnificativă a trecerii firești de la o formă la alta, lucrarea dobândind o deplină unitate atât în plan morfologic, cât și în cel al construcției poetice”. Prin anii ’80, de la una din expozițiile colective cu caracter republican care se organizau la diverse „ocazii importante pentru țară”, ne-a parvenit la Târgu-Jiu, „cu totul și cu totul întâmplător”, o tapiserie de Cela Neamțu din seria Ferestrelor, deja recunoscute și aflate la loc de cinste prin diverse muzee și colecții particulare. Mult timp nici dânsa n-a știut de urma tapiseriei care fusese achiziționată „de drept” de către Consiliul Culturii și Educației Socialiste și apoi „repartizată” Târgu Jiului. Și astfel, ani buni, această tapiserie a stat atârnată, la vedere, pe unul dintre pereții biroului în care s-au rânduit la conducere mai mulți șefi ai județului nostru. Și președintele Mischie, și, mai târziu, președintele Călinoiu știau ce au „în spate” și se chiar făleau în fața celor care le intrau în birou la ocazii și aveau „cunoștințele necesare”…
Fereastra țesută cu mare meșteșug de Cela Neamțu făcea ca lumina din „biroul 1”, în care se puneau la cale chestiuni importante la îndemâna doar a câtorva oameni aleși, să aibă o anume transparență flamboaiantă, ușor mistreiozofică și care dădea un „ce” aparte, protocolar și ceremonios, atmosferei de lucru etichetată de inițiați ca fiind de departe altfel, mai prețioasă și mult mai bine cotată decât se întâmpla să fie prin celelalte „spații lucrative”.
De unde se înțelege că arta…
Ei bine, acum un an, un an și ceva, tânărul director al Muzeului Județean „Alexandru Ștefulescu” a reușit „să recupereze” tapiseria despre care vorbim, să-i dea număr de inventar și s-o așeze la loc de cinste în holul mare al instituției pe care-o conduce. Și ea dă bine de tot pe peretele alb și luminează ușor flamboaiant, aducând și aici o notă misteriozofică și protocolară, legitimând altfel, aproape reformator, atmosfera mai mereu de sărbătoare aflată într-o continuă „alertă”. Nu-i puțin lucru și e bine că suntem astfel întâmpinați chiar de la intrare…
Ar fi un motiv în plus să facem cumva să punem printre planurile de activitate ale instituției și unul care să privească organizarea unei expoziții de tapiserie Cela Neamțu în sălile generoase ale Muzeului. Ar fi o reparație morală și un câștig nesperat pentru iubitorii atât de împătimiți într-ale artelor din orașul nostru, știut fiind că nu suntem lipsiți de un anume ștaif cultural. Dar dacă ne gândim că dna Maria Mihalache Blendea, conjudețeana noastră, i-a fost profesoară la institut dnei Cela, atunci, nelipsindu-ne curajul și inițiativa, am putea avea cât de curând la Târgu-Jiu o mare expoziție, care să reunească fericit opera „celor două”, recunoscute unanim ca „mari doamne ale tapiseriei românești”. Am reitera într-un fel întâlnirea la ceas aniversar, care s-a întâmplat să aibă loc în primăvara acestui an chiar în sălile domnești ale Palatului Cotroceni. Ne-am bucurat atunci, într-o zi cu mult soare, de o întâlnire nesperată cu dna. Cela Neamțu și cu opera-i, însoțindu-ne și cu soțul domniei-sale, pictorul Costin Neamțu. Ne-a fost ziua foarte reușită și-am pus și țara la cale…
Și dacă tot am alunecat bine pe panta unei reverii care ne bine dispune la a „face planuri” de viitor, socot că ar fi momentul, având în continuare o conducere liberală intrată bine în drepturi la Muzeul Național „Constantin Brâncuși” – altfel girat de un minister de-acum „pe se de” –, să gândim mai înzestrat din punct de vedere managerial și, cu ușoare subtilități rafinate pentru cunoscători, să abuzăm puțin și să avem, printre altele, ceva „pretenții teritoriale”, recuperând pentru viitorime terenul parcării aparținând acum mașinilor de serviciu, „cu număr scurt”, ale Consiliului și Prefecturii…, aducând, în sfârșit, în grădina Muzeului stâlpii sculptați de Nicăpetre. Am îmbogăți zestrea recunoscut săracă a instituției în cauză și am așterne de-o grădină „de vis” între cele „două fabrici”, făcând deja aceeași politică și care se însoțesc destul de straniu în „câmpul comun” al muncii de fiecare zi, cu toate că există varii posibilități rafinate de reconciliere cu profit declarat, de ordin strict intelectual, pentru fiecare dintre ele. Ar cam fi timpul… Doar să aibă răbdare cu noi și să știm să-l prețuim, neapărat în timpul vieții.
Altfel…
Vasile VASIESCU