Lacrimi de adio

336

bunila 003Bilanţul familiilor se poate întinde pe generaţii întregi, totul reglementat într-o ordine necunoscută nimănui, însă însemnat mereu cu naştere şi moarte. Biblia spune că Dumnezeu a făcut omul după chipul şi înfăţişarea lui, dar niciodată Dumnezeu n-a fost perceput altcumva decât o entitate masculină puternică şi de nădejde pentru fiecare dintre noi.

 

Pruncul Iisus, venit ca Mântuitor al omenirii a sosit prin intermediul unui pântec de mamă, lucru certificat şi de cuvintele lui Mesia în momentul răstignirii pe cruce. De aceea cred că cea mai frumoasă fiinţă din lume rămâne femeia mamă cu pruncul în braţe, cu fiul sau fiica de mână, cu ochii înlăcrimaţi atunci când aceştia pleacă în lumea mare. În mod paradoxal, peste tot există plecări de lângă mama şi foarte rar reîntoarceri, însă în acest interval domneşte sigură şi de nezdruncinat dragostea maternă. Nu se ştie dacă sentimentele copiilor, mai apoi ale adulţilor, au aceeaşi intensitate ca şi dragostea de mamă. Ar trebui să ştim că atunci când avem această legătură cu ascendenţa, avem rădăcinile foarte puternice şi de-abia după ce mama pleacă în eternitate rădăcinile noastre devin sensibile şi la căderea de rouă. Pierderea mamei este dramatică nu numai în lumea umană, ci şi în lumea celor care nu cuvântă, pentru că mama a fost lăsată de Dumnezeu drept unic reper în trecerea noastră prin viaţă. După Dumnezeu, pe care îl invocăm şi la bucurie şi la durere, al doilea personaj esenţial în mitologia vitală rămâne mama. Acum, în aceste momente, unuia dintre colegii noştri i s-a întâmplat ca mama să i se stingă precum o făclie după ce a ars într-o suferinţă indescriptibilă. Ei bine, niciodată moartea nu a fost şi nu este o izbăvire, ci mai curând o tragedie după care spiritul mamei porneşte în călătoria către mama universală, care este universul însuşi, amestecându-se cu stelele şi coborând din când în când în visele celui de care tocmai s-a despărţit. La plecarea mamelor către timpurile esenţiale, se rupe legătura de sânge, legătura cu trecutul, cu amintirile duioase şi deasupra fiecăruia dintre noi începe să se contureze o altă perspectivă: aceea a singurătăţii, a dialogului cu sufletul personal, despre care niciodată nu poţi să-i istoriseşti celui de lângă tine, chiar dacă îţi este fiu, fiică, soţ sau soţie. Aşa este viaţa! Distinsul nostru coleg primeşte public sprijinul nostru moral şi ne rugăm cu toţii, membri ai acestei redacţii, ca bunul Dumnezeu să odihnească în pace un spirit luminat care a dăruit lumii noastre alt spirit luminat. Pentru că nu suntem acolo, din diverse motive, fie-ne îngăduit să aprindem câte o lumânare în suflet şi să ne ştergem ochii de câte o lacrimă de adio, considerând astfel că putem mai apoi să ne privim în ochi cu duioşie.

Constantin Bunilă

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here