1. Punctul pe «i»
În antologia de poeme metapoetice şi de sonete, cea de-a patra cred [1,2,3], Ion Popescu-Brădiceni vizează contactul cu publicul cititor, ci nu, neapărat, cu elita. În definitiv, orice specie literară, orice gen (fie el dramatic, epic, liric, critic, eseistic) literar nu poate ignora procentul de receptare a operei, care, obligatoriu, deci, are, măcar involuntar dacă nu strategic, caracter deschis.[5] Această deschidere constă în reacţiile textului deopotrivă la stimulii interni şi la cei externi (politici, sociali, economici). Dacă poemele conţin într-o doză mai mare ori mai mică nuanţe de ars poetica, tendinţe autoreferenţiale, marca specifică a scriiturii practicate de Ion Popescu-Brădiceni, e însă de natura relaţiei de interferenţă a realului cu imaginarul şi a dicţiunii cu fantastica. Condeiul acestui poet doctrinar (e vorba de aspectul că e promotorul transmodernismului în România) şi capabil să se reinventeze ciclic (mai nou, a lansat în „Gorjeanul” o carte-surpriză, ce-o să apară în serial intitulată „Poesis Redivivus” – n.m.,D.A.P.), unic în Gorj şi singurul cu un asemenea program esteticoartistic, pe care şi-l promovează constant şi intens din 2000 încoace în mari reviste de azi: „România Literară”, „Convorbiri literare”, „Viaţa Românească”, „Familia”, „Cronograf”, „Discobolul”, „Constelaţii Diamantine”, „Portal Măiastra”, „Miracol de Brădiceni” ş.a. nu ezită în demersurile sale publicistice să pună mereu, vertical şi orizontal, punctul pe «i».
2. Un vrăjitor teoreticopractic
A-l lectura doar, ca poet, pe Ion Popescu-Brădiceni, e riscant. Trebuie să aplici metoda recitirii [5] din simplul motiv că o carte dificilă nu-şi reprimă impulsurile spre fantazare, evită capcana fastidioasă a „thrillerului ieftin”; dar devine captivantă prin stilul ludic, diferit, bazat pe regula plăcerii „scrisului bun”, poieinic [6] şi poesferic [7], adică pe acea „plăcere a textului”, pe care Roland Barthes o defineşte, spectaculos, ca „posibilitate a unei dialectici a dorinţei, a unui neprevăzut al desfătării”; scriitura lui IPB. este în acest caz „ştiinţa desfătărilor limbajului, kamasutra sa”[8]. Astfel poetul a învăţat a recurge la „panglica de infralimbă”, la „neologisme verosimile” liric, la ritmurile prozodice, la tăietura politică, mărginită de „foartea veche cultură a semnificantului” şi la acel soi de franciscanism al cuvintelor, o heterologie prin plenitudine”[9]. În discursul poetic al lui IPB. – teoreticopractic – vrăjit şi dezvrăjit totodată, ideea şi forma coabitează reciproc profitabil; cum conchide undeva Jacques Claret: „Forma se hrăneşte pe păşunile Ideii. Ideea are nevoie de formă pentru a deveni materie şi viaţă… Dacă Ideea este forma existenţială după care unificăm impresiile şi gândurile, Forma este Unitatea obţinută prin reflecţie cu ajutorul limbajului”[10].
3. Prolegomene la o idiomatologie
Fireşte că, din postura de teoretician al transmodernismului, din poziţia de metepoetician, Ion Popescu-Brădiceni îşi semnează el însuşi, doar e doctor în filologie şi scriitor profesionist (pe deasupra şi profesor universitar – n.m.,DAP.), şi prefaţa şi postfaţa cu acea erudiţie academică ce-i e proprie şi cu acea imbatabilă expresivitate ideatică şi cu acea retorică generală fundamentală (vezi contribuţia Grupului de la Liège[11] – n.m.,DAP.) în numele cărora poetul introduce figura în discurs şi de a transaparentiza semnul încât inseparabilitatea semnificantului şi a semnificatului e alchimicomagie pură (ca în poezia pură, adică – n.m.,DAP.). Aş putea redacta – dar fireşte cu alt prilej – un studiu de idiomatologie, care să-i releve distinct poetului Ion Popescu-Brădiceni mărcile care-i caracterizează individualitatea scriiturii limbajului auctorial specific – axat pe trei toposuri centrale: Graalul, Arca Metanoia şi Brădicenii; deocamdată să încerc a-i detecta demersurile proprii de construcţie a operei „Ieşirea spre cer”, pe speze identitare inconfundabile precum: * rotirea în jurul tricentrului; * poemul-grotă; * poemul: cuib-vulcanic-arhetipologic; * poemul: adăpost perfect ca şi limba română; * poemul-ghem al ideilor (meta)poe(i)etice; * reveria capodoperelor ori a „locurilor frumoase”; * contopirea ideilor în mitoficţiunile mirobolante; * sălăşluirea hierofaniei în forma perfectă; * dihotomia trialectică; po(i)eticitatea eclectică şi fantastică; contrazicerea doctrinei prin salagramă; * ars trans poetica: expresie a realităţii ultime; * „iresponsabilele asociaţii ideatice libere produse de imaginarul unui «vis literar»; * magia verbului şi căderea în extaz; * jocul secund; * „costumul” stilistic adecvat ca efect al vibraţiei neîntrerupte a instinctului de creaţie; * scrierea poemului direct pe aburii oglinzii cu o crenguţă de vâsc; * tragicul sentiment al timpului; * deschiderea unei căi spre esenţa ultimă a Lumii, adică spre nucleul ontic al realităţii, prin saltul cuantic; * promovarea ideii în literatură că doar elementele contradictorii creează un model propriu; * revelarea Realităţii Invizibile; * ţeserea unui discurs îndrăgostit grefat pe vechile arhetipuri, incantaţii şi mituri încă resurecte; refacerea relaţiei dintre sacru şi profan şi dintre poezie şi metafizică în realizarea spirituală ş.a.m.d.
Bibliografie:
1. Ion Popescu-Brădiceni: 50 de sonete; Drim Edit, Târgu-Jiu, 2004; antologie de Valentin Taşcu; prefaţă de Ion Mocioi, 63p.
2. Ion Popescu-Brădiceni: Oglinzile lui Hermes. Sonete către patrie la un veac de la Marea Unire; Editura Pim, Iaşi, 2018; cu o prefaţă de Nicolae Brânzan şi cu o postfaţă de Ion Mocioi, 218p.
3. Ion Popescu-Brădiceni: Republica Literelor. Solilocvii; Editura Pim, Iaşi, 2023, 98p.
4. Umberto Eco: Opera deschisă; ediţia a II-a; traducere şi prefaţă de Cornel Mihai Ionescu; Editura Paralela 45, Piteşti, 2002
5. Matei Călinescu: A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii; traducerea de Virgil Stanciu, editura Polirom, Iaşi, 2003
6. Vezi Irina Mavrodin: Poietică şi poetică; editura Univers, Bucureşti, 1982; poiein = a face, a spune despre a face; a face şi/ sau a spune despre a face = conform coincidenţei de planuri = practic-teoretic
7. Vezi Al. Husar: Metapoetica. Prolegomene; Editura Univers, Bucureşti, 1983; poesfera în unitatea ei de ansamblu este dictată de comportarea întregului şi trebuie înţeleasă în dinamica şi evoluţia ei, caracteristică în fond artei înseşi
8. Roland Barthes: Plăcerea textului; traducerea de Marian Papahagi; postfaţa de Ion Pop, Eeditura Echinox, Cluj-Napoca, 1994, pp.11-14
9. Roland Barthes, ibidem; toţi semnificanţii sunt convocaţi la excelenţa stilistică; sunt în textul poetic de plăcere/ desfătare şi fiecare îşi atinge ţinta; deopotrivă autorul de o parte şi cititorul de cealaltă parte în dialog direct (prin impact, confruntare, magie, seducţie, empatic etc. – n.m.,DAP.) şi indirect (prin terţul-critic) sunt îndrăgostiţi de cuvinte, turnuri, fraze, epitete, metafore, rupturi, semne şi mirajele de obiecte pe care le reprezintă.
10. Jacques Claret: Ideea şi Forma; cuvânt înainte şi traducere: Dumitru Ghişe; Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pp.11-17
11. Vezi Grupul µ (J.Dubois, F.Edeline, J.M. Klinkenberg, P. Minguet, F.Pire, H. Trinon (Centrul de studii de poetică, Universitatea din Liège); introducere: Silvian Iosifescu; traducere şi note: Antonia Constantinescu şi Ileana Littera; Editura Univers, Bucureşti, 1974, pag.19.
Dan Adrian Popescu
