Popasuri muzicale

380

Prin lucrarea Popasuri muzicale (Ed. Contrafort, Craiova, 2024), Marin Arcuş propune cititorului a se opri din mersul vieții lui – nu fără folos cultural-artistic – și asupra unor pagini sau momente importante din domeniul artei sunetelor, adică Muzica.
De o bogăție și un farmec aparte, capitolele Din muzica preclasică și clasică, Aspecte relevante ale muzicii romantice, Postromantismul muzical, George Enescu – Omul & Muzicianul, Alte teme și un profil al marelui muzicolog George Bălan, cu care se încheie lucrarea, oferă lectorului o diversitate de informații importante despre muzică și muzicieni.
În peste două secole și jumătate de muzică la care se referă întreprinderea noastră, lectorul va cunoaște marile inovații muzicale din preclasicism (crearea operei vocal-simfonice, instrumentalismul muzical, concepția tonală cu suport acordic, laicizarea muzicii…), se va edifica asupra celor doi titani germani ai muzicii, Bach și Häendel, ca sinteză a epocii Renașterii și a Preclasicismului – o punte veritabilă către epocile viitoare -, va realiza apoi o fascinantă călătorie în țara muzicii – Italia secolului al XVIII-lea – după care acel homo viator muzical va afla cine au fost un Christoph Willibald Gluck, reformator al operei și teoretician al adevărului în muzică, Wolfgang Amadeus Mozart cu al său Flaut fermecat, Ludvig van Beethoven, emanație a Revoluției franceze (1789), filozofii clasici germani și concepțiile lor despre muzică…
Mergând pe firul diacroniei, în romantism, prin Schumann și Liszt se teoretizează programatismul muzical, adică relația muzică-literatură sau muzica sub steaua poeziei, apoi apogeul romantismului în persoana lui Richard Wagner, preocupat intens de teoria dramei muzicale ca îngemănare a artelor pornind de la tragedia greacă – o nouă reformă în muzică, o schimbare care și-a atras simpatizanți, dar și contestări din partea unor critici moderați, a unor detractori înrăiți (Fr. Nietzsche) și/sau a unor apologeți precum Baudelaire și Al. Serov. De menționat că teoria romantismului muzical – un pas înainte față de clasici – a fost dur contestată de vienezul Edurad Hanslick, în concepția căruia muzica conține doar „forme sonore în mișcare” și nu exprimă sentimente. În contra lui Hanslick s-a ridicat Al. Serov cu o atitudine pozitivă față de romantism și estetica sa muzicală.
Între postromanticii muzicii din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX, apare Arnold Schöemberg, artizanul Esteticii serialismului sau muzica dodecafonică – o reformă cu totul neașteptată/ insolită .în peisajul muzical tradițional, după care urmează neoclasicismul și muzica vremurilor moderne. De fapt, în ce constă conținutul reformei schõembergiene și a emulilor acestuia Alben Berg și Anton Webern?
Ca reformă radicală, au propus renunțarea la tonalitate și sistemul major-minor de atâtea veacuri consacrate și înlocuirea acestora cu seria de 12 sunete egale ca importanță sau muzica dodecafonică atât de dură în cromatisme, moștenite – zic ei – chiar de la Bach până la Wagner – o muzică fără a gravita în jurul unui centru tonal, o muzică aiurită iritând serios sensibilitatea ascultătorului.
Prin creațiile lor experimentale, acești corifei ai noii metode au reușit a lipsi muzica de estetica și melodia tradițională fiind o noutate pe placul unora, dar și contestați decisiv de alții la nivel european, pentru ca, în final, Noua școală vieneză, sub politica lui Hitler, să fie desființată. Schöemberg ajunge mai întâi în Franța, apoi în America, iar Webern la închisoare.
Format la Viena – «țara muzicii» – și la Paris -«orașul luminilor» – românul George Enescu a trăit și a creat la sfârșitul secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX, începând cu Poema română la celebra și unica operă a vieții sale Oedipe, poemul vocal-simfonic Vox Maris și Simfonia pentru 12 instrumente soliste, cântecul de lebădă sau requiemul enescian.
În lucrarea de faţă, marele Enescu este prezentat ca Reverie și mit, În lumea muzicii și în familie, în lucrarea francezului Bernard Gavoty, unde Enescu își prezintă propriile amintiri.
După cum se știe, pentru perpetuarea memoriei geniului enescian, cu implicarea directă a elevului său Iehudi Menuhin, începând cu anul 1958 s-a organizat Festivalul Internațional George Enescu, ajungându-se anul acesta (2023) la ediția a XXVI-a sub motto-ul «Generozitate prin muzică».
În cadrul programului de început, Rapsodia română în re major op. 11 nr. 2, a fost dedicată victimelor tragediei de la Crevedia.
Manifestările muzicale cu muzicieni din toată lumea veniți la București pentru a omagia pe Omul & Muzicianul George Enescu nu pot fi asemănate decât cu manifestările organizate la Salzburg în memoria „îngerului muzicii”, Wolfgang Amadeus Mozart, cu Integrala simfoniilor beethoveniene de la Bonn și/sau cu creațiile marelui muzician romantic Richard Wagner de la Palatul Muzicii Bayreuth.
Dacă cel care a fost „cinci într-unul în lumea muzicii” și cu asemenea prestigiu internațional a onorat și onorează pe români și România la nivelul artistic cel mai înalt, cine credeți că s-a găsit să întineze obrazul curat și memoria acestui colos al muzicii? Cine? Nimeni alta decât soprana noastră și a lumii, Angela Gheorghiu, prin elucubrațiile sale jenante referitoare la cine a fost George Enescu în lumea muzicii și a artei!
După un Ridendo castigat mores horatian (Comicul în muzică și în artă), lucrarea profesorului Marin I. Arcuş se încheie cu un profil sui generis În perpetuam memoriam – GEORGE BĂLAN – marele muzicolog de faimă mondială, ex-profesor de Estetică muzicală la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, acum Universitatea Națională de Muzică București.
Doina Drăguţ

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here