Migrene şi foame, stres şi diabet, insomnie, schizofrenie şi tulburări gastrice, nevroze, angoase şi delir bahic dezonorant şi de crime aducător, tragedii şi suicid, leucemii şi bani care curg pentru a distruge civilizaţii, neamuri, rase, naţii. Avem mizeri şi mizantropi, lichele, hoţi şi politicieni de rea-credinţă. Ăsta e evul: şarlatani şi necinstiţi, prostituţie şi abandon al onoarei cu nemiluita.
Evenimentele te uluiesc şi deznădăjduiesc, te lovesc în moalele capului de-ţi pierzi cumpătul, te scot din minţi, te smulg din balamale, te încrâncenează, arunci cu putere în nori de zici că eşti blestemat de făcătoarea Omida ori de ăia cu coarne şi coadă puşi în mişcare de zviduitoarele vrăjitoare care joacă tontoroiul ignoranţei şi subculturii pe fiinţa ta, dându-ţi cu tifla, scuipându-te să nu te deochi şi smulgându-ţi fir cu fir părul din cap, „udat la rădăcină” de emanaţiile nucleare abundente de la Cernobîl. Mă tot întreb: oare înainte de Hans Selye, care a inventat stressul ca stare de ripostă reacţională a organismului uman supus unei desfăşurări bruşte, oamenii ce aveau când dracii se îmbulzeau pe ei, împingându-i la acţiuni afurisite?
Nu mă îndoiesc de adevărul că mersul şi zgomotul devenirii istorice este cu totul altul: zămislire, cultură, civilizaţie, destin uman mereu mai adânc. Cred pilduitoare şi adâncă sublinierea filosofico-istorică gândită de N. Bălcescu: „Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformaţie continuă, mişcare progresivă a omenirei, această dezvoltare a sentimentului şi a minţii omeneşti, sub toate formele dinlăuntru şi din afară în timp şi spaţiu”. Viaţa curge, mai mocirloasă, molcomă şi înspăimântător de angoasantă. Au fost, e drept, vremuri când nu-ţi uruiau în urechi şi creier decibelii paralizanţi ori asurzitori de manele agramate şi pornografice cu dedicaţie ori concerte nimic aducătoare ori la violenţă şi barbarie îmbietoare, înnebunind cetăţenii căutători de cultură şi nobleţe sufletească. Una-ntruna hărmălaie impardonabilă, peste tot uruie gatere ce fură cu spor, cu şi fără acte „în regulă”, sigur fără milă şi perspectivă axiologică ori raţiune ecologică, cuto inconştienţă crudă neomenească, cu prefiptate şi premeditare ticăloase. Dispare codrul din codru, rămân buturile şi putregaiul la propriu şi la figurat. Ne minunăm de acest dezastru antropic şi împotriva omului.Asta şi pentru că omul nouă contemporan e ahtiat, până la demenţă, după Ban, fiind în măsură să jertfească pe altarul lui păgân şi pervers timp, onoare, sănătate, inteligenţă, cinste, prieteni, tinereţe, mâini, picioare, ba chiar şi viaţa. Ochiul-dracului roade, ba chiar macerează şi mortifică fără preget şi fără cap.
Bănuiesc, poate chiar conştientizăm, că mai avem şi timpurile electromagnetice care ne împresurează şi ne îmbrăţişează malefic, ucigător la tot pasul şi care sunt atât de puternice şi nefaste, dovedind că omenescul creier nu a fost proiectat să suporte astfel de grozăvenii înspăimântătoare, funeste.
Din ignoranţă şi puţină ştiinţă, din rapacitate şi grija îmbogăţirii cu orice preţ, azi ne stresează, ori chiar ucid pe îndelete, supradozările cu pesticide şi E-urile din mâncare, puse nu unul şi la gramaj fix, ci la întâmplare, „după ureche”, cu nemiluita şi „cu polonicul” – cum zicea distinsul profesor nutriţionist, băgat acum la puşcărie pentru vina de a ne fi învăţat de bine şi cum să trăim sănătos. Justiţia noastră este de-a dreptul oarbă şi la cheremul unor calpuzani.
De ageamii ce suntem azi respirăm un aer absolut puturos şi alergic şi nu-mi cer scuze pentru cuvântul ce exprimă proastă-creştere şi bădărănie, care-i totuşi prea delicat pentru netrebnicia celor care au pus latrina în drum. Superficiali şi cu simţul răspunderii mocirlit cum suntem am găurit, tot prin poluare multiplă, defrişări scelerate, experienţe şi exerciţii cosmice infatuate şi fără noimă, mantaua de ozon a planetei, cea care ne-a protejat atâta vreme, şi acum ne minunăm şi ne miorlăim că razele cele rele şi „neiertătoare” ale Soarelui se furşiează prea lesne, umplându-ne de pete, negi, nevroze sau cancere. Suntem la discreţia şi chinuiţi de nesăbuinţa activităţii umane. Noi nu îmblânzim natura, ci o facem să ne ucidă!
Conştientizăm, cred, că poluăm planeta nu doar chimic-fizic-sonor, ci şi radioactiv. Cine utilizează energia, nucleară, cea atât de extraordinar de periculoasă pentru relaţia organism-mediu, ar fi nimerit să aibă un grad ridicat de ştiinţă şi conştiinţă, să realizeze că dispune de butoanele morţii ori ale mutilării omului şi pustiirii naturii. Ştiinţa şi conştiinţa, abandonul orgoliilor şi vanităţilor de putere şi cotropire ar putea împinge spre ieşirea din sfera diavoleacă a războiului nuclear, dar şi a accidentelor nucleare cele deja prea destule şi cu urmările lor catastrofale care se ştiu bine, dar se uită atât de repede. Aghiuţă aleargă pe la înaltele Porţi pentru a întărâta zăvozii întru decimarea lumii.
Azi poluăm cu jind Universul, Pământul, ne scrijelim demenţa pe copaci şi monumente istorice, rupem cărţi, unele incunabule. Ne supărăm ca văcarul pe sat şi aruncăm cu pietre ori sudalme în statui şi opere de artă. Incultura şi absenţa omeniei ne împing spre barbarie familială, spre ură, spre gânduri şi sentimente atroce, care toate produc dezechilibre de calibru, de neglijat pentru o minte responsabilă şi dăltuitorte de valori. Şi, totuşi, eu cred laudele aduse de Adrian Păunescu omului:
Fie Luceafărul sus şi mai sus
Ardă vulcanii şi urle atomul,
Ochi ca ai omului niciunde nu-s
El e cel mare, el, Omul.
Tare îl fac slăbiciunile lui•
Vale e Omul şi vârf este Omul,
Peste ce este şi peste ce nu-i
El e cel mare, el, Omul.
Nu încape îndoială: omul, noi, facem viaţa cu toate bunele şi năpăstuirile ei, cu toate valorile şi nonvalorile ce ne dezechilibrează şi întunecă ontosul şi deontologia.
Este eclipsă în Cetatea Soarelui, zburdă vârcolacii, va veni lumina, şcoala şi biserica împovărate cu tot ce ne trebuie pentru a depăşi rundătura mocirloasă în care ne-au băgat. Românul e tare, rău, dar şi bun, ziditor, puternic şi îndurător, iubeşte adevărul şi raza soarelui aducătoare de linişte şi umană afecţiune, surâs blajin, speranţă şi credinţă, smerenie de bine şi stăpânire a propriului destin.
Prof.univ.dr. Grigore Drondoe
