Acum şi aici e raiul. Demonstraţi că trăiţi cu adevărat, că iubiţi viaţa, frumosul, fericirea!
Unde ni sunt visătorii? Se întreba Alexandru Vlahuţă acum mult timp, şi parcă să ne amintim poezia lui:
Nu știu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfințit de soare,
Sau decepția, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viață, ca o tristă moștenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric și mâhnire,
Și împrăștie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;
Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniți pe nemuncite,
Triști poeți ce plâng și cântă suferinți închipuite,
Inimi lașe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Și străine de-o simțire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt brațele acestea slabe și tremurătoare?
Ce-s acești copii de ceară fructe istovite-n floare?…
Și în bocetul atâtor suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deșertul lumii ș-al vieții, în neștire,
Când își scaldă toți în lăcrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpânitorul unei limbi așa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ș-atâtea frumuseți necunoscute,
Te mai simți atras s-aluneci pe aceleași căi bătute,
Să-ți adormi și tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta țară să te-arăți străin, exotic?…
Cum, când ești așa de tânăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrânit și sila de viață te răpune,
Că nimic pe lumea asta să te miște nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic și te-ai săturat de toate?
Știi tu încă ce-i viața? Ai avut tu când pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încâlcite și profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Când atâtea-ți schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de priveliști, ce te-nșală,
Sub imensa și eterna armonie generală?…
Ești de-abia în pragul lumii. Ți-i așa de sprinten gândul.
Câte n-ar ști el să prindă în viață aruncându-l!
Câte frumuseți ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiți poeți: natura, lumea pururea e nouă!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, și colori, și forme tu le lași să se strecoare,
Legănând a tale gânduri adormite, ca pe-o apă,
Când atâtea adevăruri nerostite încă-ți scapă!
Știu. Am fost și eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deșartă;
Și cu lacrimi stoarse-n silă nu mi-aș mai aduce-aminte
Am bocit și eu… nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!…
Dar când m-am uitat în juru-mi ș-am văzut că e o boală,
Și că toți începătorii, de abia scăpați din școală,
Ofiliți în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor,
Își zădărnicesc puterea, focul tinereții lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperări de porunceală și dureri închipuite,
Când am înțeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereții noastre, am zis gândurilor oarbe,
Ce-și roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lăsând morții în odihna lor de veci,
Și din florile vieții să aleagă și s-adune
În nepieritorul fagur adevăr și-nțelepciune!
Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mișcătoare
Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare
A torentelor vieții! Câți eroi, lipsiți de slavă,
Nu dispar în lupta asta nesfârșită și grozavă!
Și, sub vijelia soartei, câte inimi asuprite,
Câți martiri pe cari vremea și uitarea îi înghite!
Și când lumea asta toată e o veșnică mișcare,
Unde cea mai mică forță împlinește o chemare,
Și când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă și
luptă
În campania aceasta mare și neîntreruptă,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-așteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea și descurajarea cântecului tău amar,
Și să-ți cheltuiești puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, și mai sceptici, și mai
triști?
Asta vi-i chemarea sfântă de profeți și de artiști?…
Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii și splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiți de stele, mergătorii înainte,
Sub credințele sfărâmate și sub pravilele șterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere și iubire,
Și cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!
Societatea aceasta a început cu salvarea lui Barabas şi răstignirea lui Isus. Știţi ce se va întâmpla dacă vor apărea personaje pozitive, cu fapte exemplare, desigur tot oameni din carne? Personajele pozitive atrag faptele pozitive.Știm, corupţia şi faptele rele încep în şcoală. La acordarea notelor şi premiilor vedem că se ,,dă valoare’’ la ce n-are. Cum ar fi să se dea premii pe drept? Şi note pe drept? Societatea aceasta e înţesată de minciuna. Promit precum şefii companiilor miniere că vor aplica măsuri cu privire la protejarea investiţiilor şi anticorupţie sau ca politicienii cu privire la egalitatea de şanse. Odată concesiunea obţinută şi alegerile câştigate uită că promisiunea e un stres şi după ea vine aşteptarea. Şi ce aşteaptă afaceriştii după ce băncile promit împrumuturi mari cu dobânzi mici sau anulări de obligaţii restante sau fetele seduse după Casanova care le agaţă, le spunea cuvinte elaborate: ,,aleasa inimii’’ sau le arată iubirea prin fapte mitologice ,,vei fi mereu din povestea mea’’ ,,vom fi voioşi şi teferi/ vei pierde teama de părinţi şi dorul de luceferi’’? Aşteaptă respectarea cuvântului dat.Ce înseamnă pentru mincinoşi posibilitatea unei pedepse cu lăcuste şi foamete? Desigur fără mană cerească. O ignoră. Ce e pentru ei nerespectarea promisiunii sau faptul că cineva le va spune că nu sunt de cuvânt?Societatea noastră nu respectă proprietatea intelectuală. Declară asta, o pun numărul 1 pe agendă, dar abia aşteaptă să vină spre ei proprietatea funciară sau intelectuală, ca prada într-o capcană tip .,,Tăul fără fund’’, ca să le fure. Păi companiile miniere nu îşi afirmă disponibilitatea de a lupta împotriva coruptiei, dar în lupta pentru concesionare ele nu se dau în laturi de la nimic? E un fel de ,,declaratie de dragoste pînă una/alta’’, cum se spune. Si iar se revine şi se teoretizează că are loc globalizarea comerțului internațional şi a dreptului de proprietate intelectuală, că inovația tehnologică e unul dintre motoarele globalizării și că un rol deosebit de important îl are tehnologia de informare şi comunicare. Asta da, s-a realizat.Dar vin bogaţii lumii, aceia care au dat României ,,hormonica şi ciobanul’’ drept model psihologic ca să nu-i cadă copilașii în depresie şi care spun că dau bani deştepților omenirii dacă inovează în direcțiile viselor lor, (dar nu i-a luminat Dumnezeu cu vise, căci ce a dat lui Faust creatorul i-a şi luat, că tot nemulţumit a rămas, dar ce i-a dat lui Goethe…ah, ce i-a dat lui Goethe!), ca domeniul cercetării medicale sau cel al apariţiei omului pe pămant, dar să nu mai audă de Dumnezeu, etc. Şi uite, cancerul e tot cancer, nimeni, cât de bogat nu a cumpărat nici moartea până acum, măcar că la 90 de ani îşi mai fac poftă de viaţă cu te miri ce blonde pe care le dau rolul de stele pe cerul Hollywood-ului, le lasă averea, avere pe care ele o dau toată pe renovarea unei vile de pe ,,Coasta lui Azor’’ şi neştiind ce mult costă toată marmura de Carara plus oglinzile de Veneţia şi cristalele de Murano cu care îşi decorează closetele după aventura analfabetă (că n-au ştiut să facă o socoteală şi au rămas din bogate datoare) redecorării vilei, ajung în sfârşit la valoarea lor adevărată, adică să doarmă, datoare, într-o rulotă cu iubitul, electrician cu muşchi pectorali. Un avatar al meu mă întreabă: au luat şi premiul Grammy şi Globul de Aur şi toate celelalte? Cât despre Dumnezeu ce să spunem, se relevă minţii noastre în toată splendoarea lui: încă mai bate cu anul, dar câteodată şi cu ceasul, că de-aia spunem şi marţea şi sâmbăta că ,,sunt trei ceasuri rele’’.Un fapt este clar: cel născut cu dor de luceferi nu-l pierde niciodată. Tot dorul de luceferi îl soarbe şi pe geniu …(o sete care-l soarbe). Sau în Post-Moralia, în post-uman sau ,,timpul inumanului’’ acestea sunt ,,concept ponosite: omenesc, românesc (Magda Ursache, 2019, Iasi, p.247)? Da, s-au împlinit idealurile futuristului Marinetti, distrugerea muzeelor, bibliotecilor, academiilor, s-a anihilat respectul faţă de tradiţie previziune a lui Spengler. Poate sunt vinovaţi şi oamenii deştepţi şi înţelepţi. S-au retras din centrul acţiunii. E fapt dovedit, o spunea Heinrich Heine: Când pleacă eroii, în arenă apar clovnii…şi iată ce avem, bufonerie! Un om deştept poate face pe prostul oricât, dar erou nu mai este, faptele lui bune intră în uitare fiindcă în loc să moară sub semnul vieţii, luptând, ca eroii tragediilor (care? Antice) el alege să trăiască sub semnul morţii. Indiferenţa lui îl ucide şi pe el şi pe ceilalţi. Şi uite că ucide la propriu.Dar ce se întâmplă cu cei care triumfă necinstit şi mârşav? Cu hoţii de inteligenţă ce se întâmplă? Se spune că bolşevicii au îngropat tot. Pentru ca proprietarii descoperirilor şi cei ai pământurilor să nu ceară nimic în schimb. Invers fac să pară americanii şi U.E. Deşi conştienţi că ,,nu există soluţii miraculoase’’ I.Q comunitar presupune respectarea drepturilor de proprietate intelectuală mai înainte de ,,măsurile cu privire la protejarea investiţiilor şi anticorupţie’’, dar după drepturile muncii, mediul şi securitatea acestuia.Dreptul de proprietate intelectuală se află în fruntea agendei SUA. FMI vrea de la SUA o cooperare internaţională activă după 11 septembrie 2001. De ce atâta preocupare pentru binefacerile ştiinţei? Să fie pentru ce justifică unele cărţi despre globalizare? Se spune că ,,elementele de natură tehnico-ştiinţifică sunt generatoare ale globalizării, ştiinţa e o forţă de producţie, spuneau comuniştii, KBO e ramura ECONOMIEI CARE SE OCUPĂ NUMAI DE creşterea economică prin încorporarea ştiinţei în toate. E altfel şi ştim foarte bine: toate problemele despre care se vorbeşte continuu sunt nerezolvate: problema subnutriţiei şi sărăciei, problema egalităţii de şanse şi da, cunoştinţele, ştiinţa sunt forţă de producţie, împing societatea înainte. Dar unde ni sunt deştepţii? E clar că teoretizarea continuă şi dezbaterea acestor probleme denotă… ce altceva decât lipsa soluţiilor?Cine va mai rezolva problemele grave ale omenirii, fiindcă omenirea a fost şi a rămas ,,la răspântie”, geaba Clubul de la Roma, geaba Runda Uruguay şi Paraguay, geaba globalizare şi etc? ,,Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic/Universul fără margini e în degetul lui mic’’. Unde este acest geniu social să mai facă pace? Unde sunt: Solomon, chiar de Gargantua şi Pantagruel ne e dor, ce să zicem, şi Şaherezada ar pune problema zilelor acestea mai bine decât toţi care o pun şi asta nu numai datorită paloşului care îi stătea deasupra capului. Până şi Judecata nebunului lui Voltaire din ,,Candid, zadig sau optimismul’’ ar fi mai acătări.
(Va urma)
V.S.
