Cred că la un moment dat, căţelul meu învățase o mulțime de lucruri. Câteodată, mai visa urât și strângea din ochi, scotea zgomote și se mișca, însă, dacă îl mângâiam, îi trecea! De când l-am avut pe el, am aflat și un lucru uimitor de-a dreptul! Câinii pot sforăi, Doamne, Doamne! Prima dată m-am amuzat foarte tare. Doar când știa că sunt lângă el, putea să doarmă și el mai bine. Când nu eram acolo, dacă auzea vreun zgomot se trezea și se ridica să vadă ce e, ceea ce se întâmplă.
De multe ori, când era lângă mine, mă amuza faptul că oricât de profund dormea, urechile îi erau mereu ciulite. Puneam mâna pe ele și le lăsam în jos, însă, imediat cum mi-o retrăgeam se ridicau iarăși. Nu ieșeam în fiecare seară să stau cu el, însă el se obișnuise și, de fiecare dată când îi era urât sau voia să se joace cu mine, îmi sărea la fereastră și începea să schelălăie înduioşător! Dacă nu auzeam, lovea cu lăbuțele din față fereastra. De obicei, venea în jur de opt-nouă seara. Odată m-a impresionat foarte tare, deoarece cățelul meu nu suporta pisicile. Însă, am găsit două abandonate și așa au început să plângă încât nu am putut să le mai întorc și eu spatele încă odată.
Atunci, venea întrebarea grea. Mâncare pentru încă două suflete aveam, dar ce făceam cu Negruț, căţelul meu drag! Prima dată când le-am adus, nu a zis nimic. Nu am putut să dorm toată noaptea de grijă, gândindu-mă că s-a purtat frumos pentru că eram eu lângă el. Însă, a doua zi, pisicile nu aveau nimic, la fel și a treia zi și a patra zi. La început nu s-au înțeles foarte bine, dar apoi dormeau toți trei la un loc și erau prieteni foarte buni. Ba chiar într-o seară, am rămas uimită de reacţiile lui Negruț. Mi-a sărit la fereastră ca de obicei. Însă era mult mai târziu! Era două noaptea. M-am mirat puțin, dar m-am ridicat din pat și când i-am deschis fereastra şi-a și luat labele de pe pervaz și a plecat. M-am supărat puțin și nu înțelegeam de ce mai venise dacă nu voia să mă joc cu el! Pentru că-mi era foarte somn, nu am mai stat să mă gândesc și am dat să închid fereastra. M-am speriat atât de tare. La câteva secunde după ce a plecat Negruț, mi-a sărit pe pervaz una dintre pisici. Era toată udă și tremura foarte tare.
Când am ieșit afară la ea, am văzut urme pe la uși și pe la clanță și atunci am realizat de ce venise Negruț la mine. Pentru că era foarte frig, pisica a vrut să intre în casă, dar nu a știut pe unde să intre. Cățelul m-a «înștiințat» atunci despre ceea ce pățise prietena lui. A vrut să-mi arate, să o ajut. El era foarte afectiv. Dacă nu îl mângâiam sufficient, îmi punea laba pe mână sau mi-o aducea spre el. Nu o să uit niciodată când am plâns pentru prima dată în fața lui. Eram atât de supărată. Când m-a văzut, a sărit pe mine, fără să-mi dea pace măcar o secundă. Când m-am uitat la el a început să-mi lingă lacrimile de pe față. Apoi s-a așezat lângă mine și nu a mai scos nici un sunet până nu am început eu să mă joc cu el. De atunci, reacționa mereu la fel. Era acolo lângă mine și mă consola mai bine ca oricine. De când îl aveam pe el, nu-mi mai era frică să mă duc singură pe undeva chiar dacă era noaptea. Pentru că mereu era în spatele meu, ca o gardă de corp. Parcă era detector! Imediat, cum mă auzea și apărea lângă mine.
Era atât de inteligent, că învățase să deschidă singur poarta. De fiecare dată când ajungeam acasă începea să alerge pe lângă mine și cum auzea mașina era mereu lângă ea. Când plecam undeva, abia îl puteam ține să nu se urce peste mine în mașină. De multe ori, când nu am fost atentă, s-a strecurat pe lângă mine. Cum am descoperit că-i place cu mașina?… Era opt septembrie. În această zi, în localitatea noastră, se ține un bâlci foarte mare la aproximativ patru km de casa mea. Tati nu era acasă, iar eu voiam să mă duc, așa că am hotărât să plec pe jos. Bineînțeles că nu am avut cum să plec singură. Cățelul meu știa să deschidă poarta, deci nu aveam ce face, așa că l-am luat cu mine. În tot bâlciul a fost atât de cuminte. Nu s-a îndepărtat nici măcar puțin de mine. Mergea la doi pași în urma mea. Nici mai mult, nici mai puțin. Oamenii l-au îndrăgit foarte mult. I-au dat mâncare însă nici nu s-a atins de ea. L-au lăudat și mai tare că nu mănâncă de la străini. M-au întrebat, dacă l-am dresat. Și eu m-am mirat de ce făcuse așa! Nu îl învățasem niciodată să fie grijuliu. Sincer, am încercat odată să-l dresez. Ba chiar îl învățasem câteva lucruri. A fost visul meu, să spun așa, să am un cățel Negruţ, care să facă ceea ce spun. Însă l-am iubit prea mult şi îl port cu mine în suflet, aşa cum îl mângâiam. Adormea imediat. Apoi mă apucam din nou să învăț la istorie. Citeam cu voce tare ca să mă poată auzi…(VA URMA)
Maria IORDACHE, Facultatea de Comunicare și Relații Publice, Univ. «Lucian Blaga» Sibiu
