Povești din pădure: Aricel cel mititel

1038

Pădurea întinsă, de foioase, ascundea taine numai de ea știute… Multe viețuitoare își aflaseră sălaș într-însa… În luna lui Florar, familia Aricescu se mărise cu 7 pui – nu mai mari decât degetul mic de la o mână! Ariceii crescuseră repede… la numai o lună, ieșeau cu mama lor în lungi peregrinări prin pădure… Primii șase erau tare cuminți și o ascultau în tot ceea ce le spunea… ultimul însă – Aricel cel mititel, deși cel mai mic, era neastâmpărat din cale-afară… și foarte curios! Rămânea mereu în urmă să privească mai cu luare-aminte tot ceea ce pădurea seculară adăpostea sub ramuri… Într-o zi, în drumul lor întâlniră un pârâiaș, cu apă puțină, ce șoptea printre ierburi… Aricel cel mititel nu se grăbi să treacă… rămase să se oglindească în apa clară… Și atunci se văzu – pentru prima oară: mic, țepos, cu bot alungit… Se întristă… Țepii erau buni, și botul îi plăcea, însă… era mult prea mic pentru locul în care stătea! În pădure trăiau și buha, și vulpea, și lupul, de care mama sa îl povățuise să se ferească… și ursul cel mare… Ajuns acasă, după ce chibzui mult, puse o întrebare: „De ce suntem noi atât de mici? Dacă am fi mai mari, nu am avea a ne teme de buhă, de vulpe sau lup”… „Dragul meu, îi răspunse aricioaica, nu avem ce face, așa suntem noi – mici, așa este felul nostru…” „Eu nu vreau să mai fiu mic… vreau să fiu mare și puternic – ca ursul, așa că voi mânca mult, mult, să ajung întocmai ca el”, rosti cu hotărâre Aricel… Și se puse pe mâncat… Timpul trecu și se rotunji, într-adevăr, însă mare sau puternic ca ursul nu se făcu… Își aduse aminte de lupul cel fioros: „Dacă nu pot fi mare cât ursul, pot fi măcar la fel de fioros ca un lup”, hotărî el… Ieși la margine de poieniță… și așteptă. Pe acolo trecea seară de seară Lupul cel Fioros… Aricel îi ieși în față și chițăi gros: „Lupule, ai făcut numai rele până acum, însă astăzi te voi pedepsi… Vei vedea că pot fi și eu fioros”… „Ce zici tu, piciule?, mârâi supărat Lupul… Ia stai tu să te prind eu, să văd ce gust ai… că a trecut demult ora cinei… și ai fi numai bun”… Lupul se apropia din ce în ce… Aricel se sperie… se făcu covrig, cu țepii în afară, și, oricât încercă Lupul, nu-l putu înhăța… ba se mai alese și cu botul înțepat, de plecă prin pădure schelălăind… „Era cât pe ce să mă prindă, oftă Aricel… Are dreptate mama… trebuie să mă păzesc de el, nu să îl înfrunt…“
Iar buha…
Cum ieșeau mereu pe seară, noaptea și dimineața devreme… deseori auzeau strigătul bufniței… Mama îi învățase să se ascundă: când era primejdie, sforăia, iar ei se făceau nevăzuți și stăteau nemișcați, pentru ca Bubo cea cu ciocul încovoiat și ascuțit, cu ochiul ager și cu gheara mare să nu îi prindă… Se învățaseră să meargă seară de seară în luminiș, unde creșteau sumedenie de ciuperci suculente, lângă pârâu, pentru iarba mai proaspătă, pe sub rugi de mur, când le era poftă de fructe aromate… dar nu se dădeau în lături nici de la cărniță – insecte și râme, când le găseau… Ziua, dormitau sub trunchiul copacului bătrân din poieniță sau în vizuina lor curată…
Într-o seară, pe la chindie, Aricel o porni întins spre pârâu… dincolo de acesta erau rugii de mur și tare își mai dorea să se-nfrupte… Era deja rotund de-a binelea, aproape dublu față de cât avusese cu câteva luni în urmă, pentru că se apropia toamna și nu voia să intre în hibernare slab… Cum mergea, cu gândul la toamna ce sta să vină, deodată dintr-un tufiș își făcu apariția Vulpea… Aricel înlemni… ce avea să facă acum? După obicei, se încovrigă, cu țepii în afară, sperând să păcălească și Vulpea cum o făcuse cu Lupul, în trecut… Numai că… Vulpea era șireată! Ea îl dădu de-a dura, ca pe o minge, cu gândul de a-l afunda în pârâu, ca să-l determine să se deschidă… Când simți apa, Aricel se deschise, iar Vulpea sări!… Însă îl pierdu în ultima clipă, alunecând…
Aricel o luă la sănătoasa; și chiar dacă vă imaginați că fiind bine-hrănit, asta-l împiedica la fugă, aflați că, oricât de dolofan ar fi, ariciul prinde 10 km pe oră… un tufiș… altul… se pierdu… Vulpea rămase privind lung… dar nu mai avea ce face… Aricel se trezi la margine de pădure. În fața lui se întindeau gospodăriile țărănești… și… ,,Ooo! Ce miros divin!”…
Aricel escaladă gardul, cu băgare de seamă… și află ce mirosea astfel. Nasul lui fin ghicise pepenii… erau și din cei galbeni, și din cei verzi: o minunăție! Unul era mai moale, bătucit chiar… Aricel ajunse ușor la miez… „Nu există ceva mai bun”, decretă!… În noaptea aceea află și multe larve și gândaci în grădina țăranului… Se puse pe mâncat și curăță grădina de aproape 200 grame de insecte dăunătoare… A doua zi, nea Gicu îi văzu urmele… Chemă copiii, un băiețel și o fetiță, și le arătă: „Uitați, avem un arici în grădină!… Haideți să îi lăsăm ceva de mâncare: fructe și nuci”… „Când îl putem vedea și noi, tată?“, întrebă Maria… „După ploaie… atunci sapă după râme și, dacă suntem cu băgare de seamă, îl vom vedea la ,,muncă” fără a-l speria”… În prima zi care urmă unei ploi repezi de august îl zăriră… „Ce mic e, tăticule!”, izbucni și Vasilică… „Da, e mic de statură, însă e foarte folositor pentru agricultură, ne scapă grădina de multe insecte dăunătoare și de larvele lor pofticioase”, le explica tatăl…
Aricel auzi cele spuse… și își aminti că demult voise să fie mare ca ursul, fioros ca lupul sau șiret ca vulpea… Acum înțelegea: Pentru a se vedea clar, trebuia să se privească nu numai în oglinda apei unui pârâu, ci și în cea a faptelor sale… Nu statura sau înfățișarea erau importante, ci rolul pe care-l avea, binele pe care-l făcea pentru ceilalți… Și se părea că el, așa mic cum se găsea, avea un rol mare – putea face mult bine! Mulțumit, se apucă să sape de zor după râme… trebuia să găsească cât mai multe… erau mâncarea care-l ajuta să se îngrașe și să treacă cu bine o iarnă geroasă…
Octombrie se apropia cu pași repezi și avea să hiberneze, încolăcit și cu boticul în blana moale de pe burtică, până în luna martie sau aprilie a următorului an… Avea cel puțin 7 ani de viețuit, și era abia la cel dintâi… va mai prinde primăveri și, cu siguranță, le va prinde în această grădină – a doua sa casă… aici, unde găsise mult mai multe insecte adulte și larve decât în pădurea natală… Va avea mult de ,,muncă”!
Doina Pînișoară Dafincescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here