“Caracterul meu a fost influențat de moștenirea genetică și de educația primită!”
Î. Domnule profesor, recunosc cu onestitate că, după publicarea celor două articole referitoare la realizările dumneavoastră valoroase pe tărâmul culturii, am simțit o nevoie interioară de cunoaștere mai profundă atât a istoricului și omului de cultură, cât și a omului-cetățean. Am urmărit cu atenție direcțiile dumneavoastră de cercetare și am constatat o aplecare constantă spre cunoașterea specificității microzonelor istorice. Cărei microzone istorice îi aparțineți?
R. În primul rând, vă mulţumesc pentru faptul că dumneavoastră, unul dintre istoricii de seamă ai Olteniei, v-aţi gândit la mine pentru acest interviu. Prin naştere şi prin mare parte din rădăcinile paterne şi materne, aparţin microzonei istorice Drăgăşani, fiind puternic ancorat în comunele Creţeni, Mitrofani, Suteşti şi Amărăşti, aşezări ce constituie partea centrală a vestitei podgorii de la marginea de est a Olteniei, prin altele însă, aparţin cu inima şi altor microzone istorice româneşti. Spre exemplu, după străbunicul matern, Constantin Popescu, aparţin microzonei istorice Vânju Mare, cu rădăcini în comunele Jiana, Pătulele, Devesel ş.a. Asta până la străbunici, pentru că mai jos de ei rădăcinile arborelui genealogic se risipesc în mai multe microzone istorice din Oltenia şi Muntenia, chiar şi dincolo de Dunăre, pe valea Timocului. Mreneşti, satul meu de baştină, situat pe cursul mijlociu al pârâului Pesceana, la 9 km vest de municipiul Drăgăşani, este o veche vatră moşnenească ce poartă amprenta omului liber. Dar, despre toate acestea voi vorbi pe larg într-un volum dedicat strămoşilor mei, atunci când voi reuşi să pun cap la cap toate informaţiile pe care le am.
Î. Am observat că sunteți un mare iubitor de muzică populară veche, un îndrăgitor al tradițiilor. Cât de mult a însemnat pentru dumneavoastră participarea în copilărie și adolescență la horele din sat, la nedei sau hramuri?
R. De mic am fost legat de activităţile comunităţii, iar pe măsură ce am crescut am conştientizat faptul că obiceiurile şi tradiţiile sunt legătura prezentului cu trecutul nostru, cu strămoşii noştri. Acest lucru l-am simţit şi mai profund atunci când profesorii mei din liceu: Dumitru Duţu, Gheorghe Pavel şi Constantin Ceauşu, trei dintre dascălii vâlceni ce puneau în anii ’70 mare preţ pe trecut, doreau să valorifice, prin noi, elevii lor, pentru generaţiile viitoare, tot ce considerau că este pe cale de dispariţie în satele din jurul oraşului Drăgăşani. Aşa am ajuns să culeg proverbe, descântece şi colinde, să culeg poveştile legate de strigoi şi ursitori, să culeg şi să descriu diferite ritualuri legate de naştere şi moarte, de aducere a ploii cu ajutorul Paparudelor, ghicitul viitorului cu ajutorul boabelor de porumb sau de fasole „datul în bobi” etc. Copil fiind, urmăream cu încântare şi făceam repetiţii cu căluşarii înainte de Rusalii, participam la hora satului, organizată la Căminul cultural la marile sărbători de peste an. Nu am prins perioada în care horele se organizau afară, în bătătura largă a unui gospodar, sau în drum, în faţa cârciumii lui Nae Fârtat, un mic negustor din sat, bunicul dinspre mamă al guvernatorului Băncii Naţionale Mugur Isărescu. În copilărie eram încântat de venirea ţiganilor în sat, de viaţa lor la cort, de cântecele şi dansurile lor în jurul focului, dar eram distant faţă de ei, aşa cum îmi cereau părinţii şi bunicii. În tinereţe tata făcea parte din ansamblul artistic al comunei Creţeni şi era prezent la toate manifestările şi concursurile organizate între localităţi. Era un bun dansator şi interpret vocal şi instrumental (flaut). Excela în vals. Juca şi în piesele de teatru. Îmi amintesc de piesa Luceafărul, regizată după poezia cu acelaşi nume, a poetului naţional Mihai Eminescu, în care tatăl meu avea rolul principal, rolul astrului. Cam după 1975 viaţa culturală a început să-şi piardă din intensitate. Se punea problema ca timpul şi energia umană să fie folosite la sate în producerea de bunuri materiale, nu spirituale. Aşa s-a stins la Creţeni mişcarea culturală din care făceau parte intelectuali, muncitori şi ţărani. Ca şi tatăl meu, am îndrăgit de mic dansul popular. Eram nelipsit de la hora satului, de la baluri şi nunţi (de la fedeleş mă întorceam uneori dimineaţa). Am făcut parte din ansamblul artistic al liceului, în perioada 1974-1978, coordonat de profesorul de muzică Constantin Ceauşu; eram dansator. Ca instrument mi-a plăcut foarte mult acordeonul, dar nu m-am dedicat suficient, chiar dacă profesorul instructor făcea eforturi în acest sens. În copilărie şi adolescenţă eram nelipsit de la hramul bisericii noastre, care era şi hramul satului. Un obicei de o trăire aparte. Nimic nu se compară cu acele zile de trăire creştinească. Horele, hramurile, nunţile, înmormântările, căluşul, colinda, pluguşorul, capra etc., sunt fapte cultural-spirituale, care marchează trecerea noastră prin lume, modelează comportamentul şi stimulează dezvoltarea/civilizaţia, sunt repere ale milenarei noastre vieţi pământene. Toate acestea au fost şi rămân în inima mea adevărate repere identitare.
Î. Ne-ați relatat de mai multe ori despre înaintașii dumneavoastră. Am dori să aflăm care sunt valorile morale dobândite de la părinții dumneavoastră.
R. De la mama, Valerica Petrescu (născută Spârleanu) – o femeie frumoasă, harnică, respectuoasă, cinstită, inteligentă şi ambiţioasă (exigentă, adeptă a lucrului bine făcut, care şi-a dorit ca noi, cei doi copii, să fim foarte buni în ceea ce facem, atenţionându-ne în permanenţă să nu „rămânem de căruţă”), cu o memorie de invidiat, un izvor nesecat de informaţii, de glume spontane şi siropoase, o adevărată artistă în arta culinară, în cusut şi ţesut – am moştenit simţul umorului, dorinţa de a face, de a lăsa ceva frumos în urmă. De la tata, Vasile (Silviu) Petrescu – un bărbat frumos, prietenos, respectuos, sufletist, săritor la necaz, harnic şi cinstit în relaţia cu oamenii, indiferent de starea lor socială, în anii tinereţii unul din pionii vieţii culturale din comuna Creţeni – am moştenit dorinţa de a face bine celor din jur, de ai apăra la nevoie. De asemenea, am moştenit rezistenţa la efort; ca şi tatăl meu aş munci zi şi noapte şi asemenea lui consider că timpul nu-mi ajunge pentru a-mi pune în practică toate gândurile şi ideile, şi îmi pare rău, uneori, că dorm prea mult, adică 4-5 ore pe noapte (chiar dacă sunt conştient de faptul că odihna prin somn este vitală existenţei noastre).
Î. Omul și cărturarul Eugen Petrescu este cu siguranță și produsul școlilor bune și al dascălilor valoroși pe care i-ați avut.
Aici putem vorbi de excepţii. Aşadar, primul meu învăţător (clasa I, 1966-1967), Cornel Zanfira, originar de prin părţile Muscelului, mort, din păcate, în 1968, în timpul stagiului militar, pe graniţa cu Ungaria, a rămas în inima mea la loc de cinste. Acestui om îi datorez mult, el fiind modelul de început pentru mine. Cu siguranţă că dacă l-am fi avut în continuare învăţător, drumul nostru, al elevilor săi, ar fi fost unul deosebit. În continuare, în clasele a II-a, a III-a şi a IV-a, am avut parte de doi învăţători basarabeni, slab pregătiţi profesional (posibil să nu fi avut pregătire în domeniu). Apoi, profesorul de istorie, dirigintele din şcoala gimnazială, consăteanul meu Gheorghe Fârtat, un ateu convins, un om care nu prea mă avea la inimă – din cauze vechi, de dinainte de venirea comuniştilor la putere, legate de cele două familii: Spârleanu şi Fârtat – şi care mă taxa din nimic, uneori pentru lucruri imaginare, dar care, în cancelarie spunea adesea colegilor săi că vede în mine, în viitor, un bun profesor şi cercetător în domeniul istoriei dacă voi alege să merg pe acest drum; este profesorul ce m-a însărcinat să mă ocup de colecţia muzeală a şcolii, în clasele a VII-a şi a VIII-a, şi care mă îndemna să adun toate cioburile de vase din lut şi obiectele sau resturile de obiecte din metal, găsite întâmplător în malurile pâraielor, pe locurile supuse eroziunii sau în timpul lucrărilor agricole şi să le aduc la şcoală pentru a fi expertizate, spunându-mi că acestea pot face lumină în anumite perioade ale istoriei noastre şi pot constitui adevărate surprize pentru cercetarea românească şi pentru istoria neamului. Cu toate greutăţile unei perioade nu prea bune pentru ţară, aici mă refer şi la calitatea învăţătorilor şi profesorilor din anii aceia, în linii mari pot spune că şcoala gimnazială a fost un început bun pentru mine, de mare ajutor fiindu-mi mama, femeie cu patru clase, dar un autodidact cu o voinţă de fier; practic, mama învăţa pentru noi, pentru a ne putea învăţa pe noi şi a completa golurile cu care ne întorceam de la şcoală. Perioada studiilor liceale a fost o continuare a formării pentru viaţă, dar la un nivel cu mult peste ce-mi oferise şcoala gimnazială. Am făcut parte din cercurile de filosofie şi istorie şi din ansamblul folcloric al liceului, am creat şi publicat în revista liceului, am cunoscut oameni ce mi-au rămas la suflet, în sensul frumos, până astăzi, oameni care mi-au marcat paşii spre lumea în care urma să intru. Un exemplu în acest sens este profesorul Constantin Ceauşu, unul dintre cei mai activi lideri ai mişcării culturale drăgăşenene din anii ’70, de care mă leagă o frumoasă prietenie. Aşa cum spuneam, încă din copilărie am fost pasionat de istorie, de tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti. În şcoală, singurele informaţii care mă interesau erau cele legate de natură, istorie, geografie şi literatură, matematica, fizica şi chimia fiind pentru mine o povară. Acesta este motivul pentru care, în anii de liceu, eram prezent la toate cercurile organizate la discipline ce mă pasionau. Fascinat de amintirile de război ale bunicilor mei, Tudor Petrescu (luptător pe frontul de Est şi prizonier în lagărele sovietice din Munţii Ural) şi Octavian Spârleanu (sergent sanitar – luptător pe frontul de Est până la Stalingrad şi pe cel de Vest, până în Munţii Tatra), de legendele auzite de la bătrânii satului, de istoria strămoşilor mei, având înclinaţii către publicistică, am fost sfătuit să aleg calea scrisului. Aşa am ajuns ca pe la sfârşitul anului şcolar 1977, pe când eram în anul III, să finalizez „Monografia satului Mreneşti, comuna Creţeni, judeţul Vâlcea”, lucrare din păcate confiscată şi nepublicată din cauza cenzurii. A urmat o perioadă neagră în viaţa mea, în care am făcut cunoştinţă cu organul represiv, securisto-comunist. Pentru acest manuscris, la vârsta de 17 ani, periodic, timp de mai multe luni, am fost chemat la Secţia de Miliţie şi Securitate din oraşul Drăgăşani unde eram pus să dau declaraţii cu privire la modul în care a fost realizată această lucrare, cine mi-a furnizat informaţiile etc. Lucrarea fusese făcută sub îndrumarea profesorilor Dumitru Duţu şi Gheorghe Pavel, după un şablon agreat de regim, numai că nemulţumit de faptul că trebuia să vorbesc foarte mult despre realizările comuniste, şi mai puţin de lunga şi fascinanta istorie a satului natal, am realizat în paralel două lucrări, scrise pe caiete tip studenţesc, una pe care o prezentam periodic la solicitarea profesorilor îndrumători şi alta de care ştiam numai eu. În cea din urmă vorbeam despre modul în care s-a făcut colectivizarea şi despre viaţa grea a ţăranilor din satul meu, deposedaţi de pământ şi de mijloacele de lucru, comparativ cu viaţa de până în 1948 când erau stăpâni pe viaţa şi bunurile lor, despre arestarea părintelui Dumitru Bălaşa în 1959, pe când era preot la biserica din satul Creţeni (naşul meu de botez fiind cântăreţ la biserica respectivă şi bun prieten cu părintele), dar şi despre alte lucruri ce nu conveneau tovarăşilor. Se dorea pedepsirea autorului şi a profesorilor îndrumători. Sinceritatea mea adolescentină însă l-a dezarmat pe tovarăşul ofiţer anchetator. Cele peste 15 de declaraţii pe care le-am dat au avut acelaşi conţinut de la începutul anchetei până la sfârşitul acesteia. La final, am fost scoşi toţi trei din câmpul tactic al organului de Securitate, şi s-a renunţat la pedepsirea celor doi profesori, neputându-se dovedi vinovăţia lor, dar a fost cerută exmatricularea mea din şcoală, lucru ce nu s-a întâmplat. Ulterior, după terminarea studiilor liceale, am aflat de la una din profesoarele mele, vecină cu bunicii materni, că şase dintre profesorii mei au făcut front comun şi au cerut organelor de partid să renunţe la această măsură. După 1989 m-am adresat C.N.S.A.S. Din răspunsul primit rezultă că nu am avut dosar de urmărire. Posibil să fie aşa? Din păcate, elanul scriitoricesc şi publicistic mi-a fost retezat pe nedrept de către ateii securisto-comunişti; târziu aveam să-mi respect promisiunea făcută mentorilor mei de început – Gheorghe Pavel (profesor de istorie şi director al liceului, cercetător istoric şi publicist, coordonatorul Cercului de Istorie; ginerele celebrului scriitor drăgăşenean Gib Mihăescu), Dumitru Duţu (profesor de filosofie, coordonatorul Cercului de Filosofie) şi Vasile Dinuţ (profesor de limba şi literatura română, coordonatorul revistei liceului şi al Cercului Literar).
Î. Fiecare dintre noi ne alegem modele din rândul oamenilor valoroși. Care sunt modelele dumneavoastră?
R. Ca modele pot vorbi de prof. dr. Corneliu Tamaş (mulţi ani şef al Serviciului Judeţean Vâlcea al Arhivelor Naţionale, un model de arhivist şi istoric, care m-a încurajat şi căruia, din respect, i-am dedicat un volum omagial şi un bust care se află la sediul instituţiei arhivelor, iar la iniţiativa mea o stradă din Râmnicu-Vâlcea îi poartă numele), prof. univ. dr. Dinică Ciobotea (un model de profesor şi istoric, omul care mă încurajează şi mă susţine de mulţi ani în tot ceea ce fac, pe drept cuvânt mentorul meu, căruia, din respect, i-am dedicat un volum omagial), înaltul ierarh Gherasim al Râmnicului (cel ce mi-a dat binecuvântarea şi m-a ajutat în marile proiecte pe care le-am iniţiat şi desfăşurat până în 2014, anul morţii sale, căruia, din respect, i-am dedicat două volume omagiale), preotul-cărturar Dumitru Bălaşa (cel ce ne-a fost model multora dintre cercetătorii olteni, căruia, din respect, i-am dedicat două volume omagiale, iar numele său, la iniţiativa mea, a fost dat diviziei de cercetare istorică din cadrul Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” – Centrul de Cercetări Istorice „Pr. Dumitru Bălaşa”), prof. Costea Marinoiu (unul dintre promotorii tinerilor vâlceni dedicaţi vieţii cultural-spirituale şi ştiinţifice, de ajutorul şi de aprecierile căruia m-am bucurat şi eu şi căruia, din respect, i-am dedicat un volum omagial), generalul vâlcean Nicolae Mazilu (unul dintre marii artizani ai Drumului Transfăgărăşan, căruia, din respect, i-am dedicat trei volume omagiale, iar la iniţiativa mea un scuar din Râmnicu-Vâlcea îi poartă numele), conf. univ. dr. Tudor Răţoi (un excepţional arhivist şi istoric, un orator desăvârşit, căruia i-am dedicat un volum omagial), conf. univ. dr. Constanţiu Dinulescu (un profesor şi istoric de înaltă clasă). De cei trei profesori şi istorici olteni: Dinică Ciobotea, Tudor Răţoi şi Constanţiu Dinulescu, mă leagă o frumoasă prietenie şi o colaborare de înaltă ţinută ştiinţifică, de aceea îi preţuiesc şi îi stimez ca pe nişte buni prieteni şi fraţi mai mari.
(Va urma)
Interviu realizat de prof.dr.Dumitru Cauc
