A murit profesorul Gh. Al. Cazan, după o lungă suferinţă, în seara zilei de 5 ianuarie 2009 la Bucureşti. Relaţiile dintre oameni se împletesc îndeobşte din firele afinităţii sufleteşti, se clădesc pe baza posibilităţii de ecouri reciproce, ori din întâlniri efective în preocupări, idealuri sau îndeletniciri. Eu şi profesorul aveam o preo¬cupare comună – filosoful Mircea Florian.
Ultima dată când ne-am văzut, mi-a dăruit Metafizica românească şi cel din urmă interviu – Vino, moarte! Poţi veni! Eu nu mă tem de tine!, un adevărat testament al Profesorului.
Gh. Al. Cazan s-a născut la 27 aprilie 1936 în comuna Aprozi, judeţul Ilfov, într-o familie de gospodari. După primele patru clase primare, din 1948 şi până în 1951 este elevul şcolii elementa¬re din Budeşti Ilfov, urmând apoi Liceul „Mihai Viteazul” din capitală. Între anii 1955 – 1960 este student al Facultăţii de Filosofie din Bucureşti, la absolvirea facultăţii fiind repartizat la catedra de Istoria filosofiei.
În 1968 susţine teza de doctorat în filosofie cu tema Metafizi¬ca la Mircea Florian. „Titlul însuşi era o replică viguroasă dată tendinţelor pozitiviste susţinute, tacit, de un marxism primitiv (opus în esenţă antipozitivismului propriu lui Marx) şi acelora care apreciau că metafizica nu a fost vizitată de spiritul filosofic românesc, ori că, dacă metafizica s-a edificat în România, ea s-a caracterizat prin dimensiuni care o fac mai degrabă o biată copie a metafizicilor spiritualiste occidentale decât o creaţie valabilă sau interesantă”.
A condus, între anii 1974 – 1999, catedra de istoria filosofiei, logică şi estetică de la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, a fost membru al Senatului Universităţii (aproximativ două decenii); membru al Biroului Senatului Universităţii (1970 – 1974), iar între 1986 – 1990 a fost directorul Institutului de Filosofie din Bucureşti.
Gh. Al. Cazan a lăsat o operă impresionantă prin tematică şi amploarea sa. Fundamentul filosofiei la Mircea Florian, (1971); Marxismul în gândirea contemporană, (1972); Istoria filosofiei româneşti, (1975); Istoria filosofiei marxiste, (1984); Istoria filosofiei româneşti, (1985); Filosofia antică, (1994); Filosofie medievală şi moder¬nă, (1995); Introducere în filo¬sofie, (1997); Filosofie româ¬nească. De la Zalmoxis la Titu Maiorescu, (2001); Scufundarea în adâncuri. Filosofia lui Titu Maiorescu, (2002); Dincoace de Maiorescu. C. Rădulescu – Motru, P.P. Negulescu, Ion Petrovici, (2004); Metafizica lirică şi metafizica datului, (N. Ionescu şi Mircea Florian) (2006); Reflecţii şi polemici. Despre filosofie, politică şi morală (2007); Metafizica românească (2008).
În cuvânt înainte la Istoria filosofiei româneşti autorul menţiona: „Valorificarea patrimoniu¬lui gândirii filosofice naţionale este o necesitate teoretică şi o trebuinţă practică echivalentă cu satisfacerea cerinţelor fundamentale ale conştiinţei critice, antidogmatice. Procesul de valorificare trebuie să depăşească simplul act al rememorării, în folosul gândirii şi al faptei atitudinale, al aşezării lucide a lumii trecute în prezentul pe care îl dăltuim”.
Lucrarea a fost premiată de către Academia Română cu premiul „Vasile Conta”. Gh. Al. Cazan este astfel, cronologic vorbind, cel de-al patrulea istoric al filosofiei româneşti (după Marin Ştefănescu, Nicolae Bagdasar, Lucreţiu Pătrăşcanu) care oferă culturii române o istorie scrisă de un singur autor.
În discuţiile avute cu Profesorul, mi-a povestit atmosfera care domnea la începutul anilor ’70 în ceea ce priveşte receptarea gân¬dirii filosofice româneşti. Sunt de notorietate, în acest sens, intervenţiile pe care le-a făcut. „Este vorba – preciza el – de intervenţia din 1970 la Conferinţa Naţională a P.C.R când, în prezenţa lui Paul Niculescu – Mizil care prezida şedinţa şi a altora, desigur, am spus, referindu-mă la cauzele pentru care filosofia românească nu se află acolo unde i-ar fi fost locul, că una dintre cauzele acestei stări rezidă în eliminarea, în 1948, la reforma învăţământului, din învăţământul superior românesc a marilor sale valori şi am exemplificat adăugând o consideraţie care a produs uluire sălii: în locul marilor valori au venit toboşari, violonişti, frizeri, den¬tişti etc. Îmi amintesc: în pauză în jurul meu se făcuse vid. Nu mă mai cunoştea nimeni. Nici colegii mei de la Universitate. Doar un singur personaj s-a apropiat de mine, m-a bătut superior şi condescendent pe umăr spunându-mi limpede: «tinere, n-ai înţeles necesitatea istorică». Zisa îi aparţinea celebrului Valter Roman, tatăl lui Petre Roman”.
„De ce era o necesitate istorică – se întreba mirat profesorul – izgonirea din şcoală a lui Blaga sau Mircea Florian, ca să dăm doar două din atâtea multe exemple?” În pofida celor care susţin că nu se poate vorbi de o istorie a filosofiei româneşti, profesorul Cazan îi contrazice cu fapte şi documente pe aceşti pseudoistorici; mărturie stau cărţile profesorului de istorie a filosofiei româneşti.
Încet, dar sigur, el a clădit cu pricepere şi devotament o monumentală istorie a gândirii neamului românesc, pe fascicole (volume), aşa cum a făcut în Franţa Emile Brehier, sau în Danemarca Harald Floffding.
Filosofia românească de astăzi îi datorează mult profesorului Gh. Al. Cazan, mult mai mult decât unora dintre aceia ale căror nume sunt azi la modă în societatea românească.
Adrian Michiduță
Notă: Acest mare OM și filosof mi-a coordonat lucrarea pentru Gradul I – filosofie, Universitatea București, cu tema: „Montesquieu și separarea puterilor în stat” și a fost prezent la Școala Gimnazială nr. 1 Albeni, la sfârșitul lui martie 1995. Era o „bibliotecă vie”, o enciclopedie și OM de mare CARACTER!
Prof. Gr. I filosofie – 1995, Voicu T. Teodor
