„Îmi plac actorii şi actriţele. Îmi plac femeile voluntare şi îmi plac dublii spioni. Îmi place Statul cu mai multe state paralele. Sunt pur şi simplu mort după ele. Îmi plac Angelina Jolie şi Johnny Depp de-mi vine să ţip. Am oroare de himere încotoşmănate în prea multe sfere (de influenţă?). Îmi plac trandafirii roşii-sângerii când îi visez şi când îi pipăi în gondolele din Veneţia. Şi-mi place să cred că norii lui Creţia erau numai pentru Lucreţia (Borgia?) ori pentru Laura Codruţa Kovesi?Ca rege al Ezotereziei, cu capitala în Abraxas, eu Abrasax (adică avatar al zeului Mithra în greceşte) stăpân al totalităţii cosmice, oficiasem sacrificarea unor maeştri ai combinaţiilor incredibile politicocriminale. Îndrăgostit de Ofelia, şefa SIAEI poliglote, reinvesteam cu încredere noi hipoliţi amfetaminici.Apele în care mă scald în prezent sunt mult mai tulburi, mai împuţite, mai pline de şobolani asasinaţi de pisoi şi pisici, cel puţin de zece ori mai mari ca ei, purtătorii de ciumă şi de holeră, de asfixiere morală şi putrefacţie fizică.” Acestea îmi povestea personajul meu din transferul său simbolic, împrumutând acest unghi de percepere a lumii politice actuale din Europa şi de la dracu-n praznic. Alunecase subtil din realitatea recognoscibilă în cea de reprimat urgenţial. „Internaţionala Socialistă a trădat „Linia Roşie” şi nimeni nu poate devia de la ea” – îşi reîncepu acest un fel de «alterego» al meu, unul mai mult de hârtie, ca Domnul Teste, decât din carne şi oase. Şi totuşi ochii-mi îi disting faţa smeadă, fruntea hamletiană, obrajii pomădaţi, azi, ca de dandy matein.Zâmbind în dodii îşi reia incasabilul monolog. Oglinda din spatele său mă reflectă pe mine, dar cum eu nu voiesc încă să exist, nu mă autodescriu (precum Mircea Cărtărescu în „Jurnalul” său dialogal bunăoară – n.m.): „Ştiu ce-a afirmat Friedrich Engels despre români. Ceva îngrozitor: cum c-ar fi un popor fără istorie, o naţie destinată să piară în furtuna revoluţiei mondiale. Românii – afirmă acest corifeu al comunismului – ar fi suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne aşa până la extirpare sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţii istorice. Aşa că dispariţia lor de pe faţa pământului va fi un pas înainte al omenirii. Negându-şi propria măreţie, românii se transformă în negativul lor din statele paralele. Cel puţin 50% la sută din ei alcătuiesc unul din aceste state paralele.”„Înclin să-ţi dau dreptate căci Eugen Ionescu a considerat şi el, la rândul său, că românul este leneş în toate zilele, tembel în politică, nepăsător cu semenii.” Emil Cioran a fost mai radical declarând: că-i e ruşine că-i român, iar Constantin Brâncuşi le-s spus rudelor sale din Hobiţa şi tuturor consătenilor: „V-am lăsat săraci şi proşti şi vă găsesc şi mai săraci şi mai proşti”, drept pentru care s-a reîntors valvârtej la Paris, centrum mundi al artei mondiale. Pe mine personal un tovarăş de breaslă scriitoricească din America (S.U.A.) a căutat a mă convinge pe un ton ferm: „Ioane, să ştii că românii sunt cei mai rău văzuţi.”. „De ce?” l-am întrebat nedumerit. „Se toarnă între ei când sosesc pe pământ american. Sunt de-a dreptul dezumanizaţi, iar „noul umanism” încearcă a-i salva de ei înşişi”.
Ion Popescu-Brădiceni
