Există dovezi peremptorii şi irefutabile că dezorientatul Crin Antonescu, vestitul Căcărău, nu are nimic comun cu virtuţi precum loialitatea, cinstea, lealitatea, corectitudinea ori sinceritatea. Ţâfna, vanitatea şi orgoliul nechibzuit reprezintă carenţe impardonabile care-l îndepărtează evident de nevoia omului sănătos mintal să-şi respecte cuvântul dat. Crin Antonescu trădează la vedere, îşi bate joc de sine şi umileşte zi de zi partidul pe care până mai ieri pălăvrăgea că îl conduce. De aceea vreau să reţinem principul categoric formulat de marele dramaturg englez G. B. Shaw: „Dacă trădarea, făţărnicia, neloialitatea ar rămâne nepedepsite, societatea ar ajunge ca o arenă de fiare sălbatice, sfâşiindu-se una pe alta.”
Ştim, prea bine, că PSD, creând USL, era ferm convins de loialitatea PNL- adică Victor a crezut atât de mult în prietenia lui Crin-, încât nu şi-a conceput un „plan de avarie” pentru eventualitatea în care PNL „defectează”, cum se zice în limbajul spionilor, adică trădează şi trece în tabăra adversă, a netrebnicului latifundiar interlop Traian Băsescu, batjocoritorul românilor.(Spunând că e vorba, în ultimă instanţă, de tabăra infractorului Tr. Băsescu, am în vedere faptul că, fără sau cu acesta cap de listă, PDL aparţine tale quale „familiei politice” a popularilor europeni, care-l consideră, pe puşlama, reprezentantul lor în România.)
Sunt sigur că PSD nu şi-a imaginat atunci că, împărţind toate posturile juma-juma cu PNL, în cazul trădării şi ieşirii acestuia din USL, PSD va rămâne în situaţia dificilă, ingrată chiar, de a nu mai avea majoritatea în consiliile judeţene şi locale-în schimb, PNL va izbuti să creeze alianţe judeţene şi locale cu felurite forţe, ce cultivă răul şi urâtul, de la PDL şi UDMR până la ataşaţii lui Iohannis, MRU, Elena din Pleşcoi, M. Neamţu şi alţi rataţi ce se visează cu laba adânc înfiptă în borcanul cu miere. Rememorez că preşedintele UDMR nu s-a sfiit să reia argumentul pe care îl folosiseră şi liberalii lui Căcărău când ieşeau de la guvernare, dar reiterau cu obstinaţie că vor continua, în teritoriu, colaborarea cu PSD+PC+UNPR, întrucât ar fi nevoie de apărarea locuitorilor din acest areal. S-ar putea deduce că interesele locale ale partidelor şi ale ciumeţilor lor lideri ar fi altele şi chiar mai importante decât interesul naţional. Din partea unei formaţiuni etnice, precum UDMR un astfel de argument mi se pare obişnuit. Pe mulţi dintre liderii acestei uniuni etnice nu-i doare nici chiar în cot de interesul naţional al României, ci de comunitatea maghiară şi privilegiile pe care le pot obţine în plan local. O astfel de justificare nu rezistă la un partid care se autointitulează „naţional”, decât în cazul în care ar urmări şi el scopuri de structură autonomistă, ca şi tovarăşii lui Kelemen Hunor. Cred de maximă onoare şi demnitate obiectivarea poruncii lăsate românilor de D. Bolintineanu: „O naţiune trebuie să facă sacrificii pentru interesele generale, să iubească limba, literatura, istoria sa, gloria sa, neatârnarea sa, să onoare trecutul, să lucreze pentru viitor”.
Lesne de înţeles că PSD nu avea o „soluţie de avarie” pentru eventualitatea în care USL s-ar rupe şi ar fi necesar să sprijine ori să propună un alt candidat la Preşedinţie. A apărut deja o situaţie supărătoare: în condiţiile în care, la nivelul cel mai înalt al conducerii PSD se caută o ieşire din dilema candidaturii lui Victor Ponta sau a unei alte persoane, care să poată să învingă orice candidat al eventualei „Drepte unite”. Desluşim că Victor Ponta dă semne că ar putea accepta, dacă nu l-ar putea propulsa în locul lui pe primarul general al Bucureştiului, Sorin Oprescu. În aceste condiţii neguroase, Mircea Geonă, fostul candidat al PSD la Preşedinţie, înfrânt fraudulos de Băse şi camarila condusă de A. Videanu, se autopropune drept cel mai bine plasat aspirant la Preşedinţie(în cazul în care, bâzâie el, cu o minimă curtoazie, Victor Ponta ar renunţa). Omit faptul că într-o asemenea situaţie, fostul preşedinte al PSD, Mircea Geoană, care şi-a pierdut funcţia de preşedinte al acestui partid(din cauza amintitului fiasco) tocmai în favoarea lui V. Ponta, i-ar deveni acestuia „şef”, în calitate de Preşedinte al ţării. Poate fi decupată şi o altă problemă: în afara lui M. Geoană însuşi mai are cineva certitudinea că acesta ar mai întruni măcar atâtea voturi câte a obţinut la precedentele alegeri prezidenţiale?! Personal am mari dubii, ba chiar certitudinea că Geoană nu are şanse nici chiar pentru o noapte. Pe de altă parte, e greu de priceput în ce măsură independentul Sorin Oprescu, primarul general al Capitalei(ce-i drept, sprijinit la alegerile anterioare de PSD), ar întruni o mare simpatie la nivelul întregului electorat român, care nici nu prea cunoaşte, nici nu prea este interesat de performanţele acestuia ca primar general al Capitalei. Sunt de luat în seamă precizările lăsate nouă de Voltaire: „Simpatia, acea facultate în virtutea căreia avem putinţa de a oglindi în sufletul nostru stările de bucurie ori de întristare ale semenilor noştri, face să ne producă involuntar şi în sufletul nostru stările de nemulţumire sau de mulţumire produse de noi, în alţii.[…] Prin simpatie viaţa altuia se transpune în viaţa noastră, şi noi trăim din fericirea sau nefericirea altuia.”
Auzindu-l vorbind despre fecundele lui izbutite ca primar general al Bucureştiului am convingerea că Sorin Oprescu a depăşit cu brio sfera îngustă şi ceţoasă a eului său, şi-a amplificat diapazonul servilităţii şi valorilor ce se vor implementate fără zăbavă în viaţa materială şi spirituală, economică, civică şi culturală a bucureştenilor. Doctorul ar trebui să-şi calce pe inimă şi să accepte oferta lui V. Ponta de a candida la Preşldinţie în numele şi ca vrere a Stângii întregi. Să-şi calce pe inimă nu numai pentru că şi-ar încălca promisiunile făcute bucureştenilor, ci pentru că este chiar dedicat cu rodnică sinceritate obiectivării proiectelor sale; de aceea bănuiesc că ar prefera să intre în cartea de istorie mai degrabă ca primarul cu cele mai spectaculoase realizări-din 1990 încoace- privind modernizarea Capitalei decât ca un preşedinte fără realizări palpabile(pe care să pui o placă cu numele ctitorului), imposibile în fapt: un preşedinte nu poate hotărî, finanţa şi conduce lucrările de construcţie a unui pod, a unei şosele magistrale, a unui segment de metrou, despre care concitadinii să zică: „Asta a făcut-o Oprescu”. Se degajă de aici un ogoliu elevat, ce merită toată stima.
În altă ordine de idei, candidatura lui Victor Ponta la Preşedinţie, dorită de majoritatea românilor, nu doar că i-ar strica plăcerea, nicidecum ascunsă a acestuia, de a fi prim ministru, dar ar ridica şi problema succesiunii la conducerea PSD. Nu că n-ar exista în acest partid suficienţi oameni capabili să-l conducă, ci pentru că, deocamdată, n-ar fi tocmai simplă această rocadă. În condiţiile în care PDL şi PNL vor fuziona, se vor contopi într-o singură unitate şi vor avea un preşedinte nou(în principiu Iohannis, fie şi numai pentru câteva luni), iar partidul vaporeanului Băselu are şi el un nou preşedinte, Nuţica din Pleşcoi, blonda azvârlită cu paraşuta, iar alte partiduleţe şi-ar putea schimba şi ele plăsmuitorii de ocazie. Acestor noutăţi perisabile PSD le oferă ca replică nerdisimulată stabilitatea creatoare de valori autentice şi durabile în structurile de conducere. Pentru o fecundă cârmuire trebuie armonie şi nu silnicie. România are nevoie de conducători care să nu se opună progresului, libertăţii şi binelui, să vegheze la dezvoltarea inteligenţei, culturii şi educaţiei. Românii repudiază mincinoşii, ipocriţii şi fariseii, sceleraţii şi depravaţii, brutele şi grobiene.
Prof. univ. dr. Grigore Drondoe
