Acum, când se dau de-a rostogolul aceste gânduri, pe care le voi zice contemporanilor mei, care, ca și mine, anevoios, înțeleg înfricoșarea care a cuprins, unii zic firesc, alții, nefiresc, mare parte din sufletul seminției umane trăitoare pe Terra, sunt unul din milioanele de oameni care au contractat Covid-19 și a fost nevoie să lupte în spital cu boala pentru viața sa, același lucru făcându-l soția mea, care avea în plus atâtea alte boli. Așadar, nu poate fi bucurie mai mare decât a vă destăinui ce am simțit când, după un adevărat ,,potop”, care-mi aducea nenorocirea, am văzut scăzându-i vâltoarea, am putut observa cum valurile-i sunt din ce în ce mai mici, și, treptat, am simțit lumina și mireasma Parnasului.
Mă fac cuvântătorul onest doar al minții și rațiunii mele, căci trezirea și sincronizarea lor doar eu am simțit-o, așa cum cred că au simțit-o și mulți alți semeni ai mei când au fost aruncați într-un asemenea labirint. De acolo, la un capăt al firul Ariadnei fiind Bunul Dumnezeu, iar la celălalt Marele Suflet, dându-i mereu umezeală și un licăr de speranță, acesta fiind de fapt corpul medical și toți ceilalți oameni care s-au străduit să-mi fie alături, prin credință puternică, prin încredere în forța științei și în munca celor care se luptau zi de zi pentru fiecare viață, nepierzându-mi deloc speranța, am reușit să ies la lumină. Încă o dată, ieșirea din labirint a fost victoria spiritului uman, a iubirii, generozității și a altruismului!
Lor, binefăcătorilor noștri, le voi dedica rândurile care urmează; dacă inima și rațiunea celor care vor avea răbdare și destoinicie să citească cele zise de mine onest, pe temeiul ,,experienței” într-un spital de Covid din România vor sincroniza, ele vor fi și pentru ceilalți contemporani ai mei măcar prilej de stat pe gânduri.
,,Frica de boală e mai periculoasă decât boala însăși” (Paracelsus)
La aproape doi ani de la izbucnirea acestei pandemii, temerile noastre că suntem în fața unui dușman invizibil, că a ne refugia și înstrăina de ceilalți, mai ales de cei care au avut nenorocul să fie atinși de virus, fiecare încercând să găsească ,,scăparea” pentru sine, e una din căile sigure, a născut în mulți dintre noi frica, care, cu recunoscuta-i viteză de propagare, a condus la secătuirea izvorului încrederii personale și colective în puterea științei și a spiritului uman de a trece peste cataclisme, de orice natură ar fi acestea.
M-am găsit de la început în acel segment de populație care a văzut în pandemie un fapt evident, încercând să mă conformez regulilor pe care încercau să le impună ,,dregătorii” noștri, la fel de temători și, de multe ori, puși să gestioneze o situație pentru care nu aveau mijloacele necesare, aptitudinile și deprinderile aferente, acesta fiind unul din motivele creșterii neîncrederii în ,,căpeteniile” noastre ,,politicești”, care nu au fost vectori pozitivi de imagine. Ce este cu adevărat la fel de condamnabil, de anatemizat, este faptul că aceștia au încercat, și de multe ori au reușit, să-și impună ,,proiecțiile politice” celor care prin pregătirea de specialitate puteau găsi din mers soluții la o problemă nouă ce se ivise în fața omenirii la începutul acestui nou mileniu creștin. ,,Dregătorii” noștri au căutat specialiști doar în zona lor politică de confort. Adică, frica de pandemie a născut două categorii de specialiști în medicină: ,,ai noștri”, numai ei fiind cei buni, și ,,ai lor”, aceștia fiind aproape întotdeauna ,,cei răi”, „cei potrivnici”, adică din acel eșantion de populație care nu avea ,,viziunile dregătorilor reformiști”. Mai trebuie spus cu deplină convingere că, în tot acest timp, omul care trebuia să unească națiunea în jurul unui ideal n-a existat decât pe „persoană fizică”, îmbătându-se cu ,,victorii” visate doar de domnia sa și de cei care-l măguleau, transmițând mesaje contradictorii, irelevante, cu o limbă de lemn, fără nicio căldură sufletească, contribuind la creșterea aridului în mentalul colectiv. Pentru a-și ,,valida” nepriceperea și argumentația firavă, ,,dregătorii” noștri au semănat fără discernământ semințele izolării, ale claustrării, ale fricii (Oare, și de data aceasta frica păzea via?), aruncându-l pe om în prezorile istoriei sale, făcând din el, uneori, ca reacție și atitudine, un humanoid plat din perioada dinozaurilor. Izolarea noastră a contrastat în acești doi ani cu huzurul lor mental și atitudinal, cu încălcarea constantă a regulilor de către cei care trebuiau să le aplice, parcă n-am fi fost toți pe aceeași corabie a lui Deucalion. Și în tot acest timp, omul colectiv se dilua tot mai mult, căci înfricoșarea ce cuprinsese trupul nației arăta că tot mai puțini sunt cei care se încumetau să-l slujească pe El, Omul, norocit să fie infectat cu acest virus. E la fel de adevărat că, în această atmosferă de frică, ,,dregătorii” noștri n-au înțeles ceea ce multe minți luminate din medicină spuseseră că ar fi fost una din soluții: testarea în masă, izolarea doar a celor care contractaseră agresivul virus și tratarea, în tot acest timp putându-se face o campanie inteligentă, onestă, constantă, punctuală și clară privind măsurile individuale și colective de protecție. Numai așa a putut crește curentul celor care nu mai aveau încredere în ,,dregători”. Nu poți condamna in corpore antivacciniștii, dacă tu ai fost germenul nașterii acestui curent, întreținându-l prin inacțiune și mesaje aride! Dacă cei care erau îndrituiți să realizeze aceasta n-au ajuns la sufletul colectiv al nației, a existat un loc unde îngrijorarea, durerile și suspinele celor năpăstuiți de boală se auzeau mai abitir decât forfota ce precede erupția unui vulcan. Acestea au fost cadrele medicale.
,,Totul este să-ți imaginezi cu putere ceea ce dorești să se întâmple” (Paracelsus)
Așadar, în tot acest vârtej a existat un segment de populație care nu avut timp să exerseze îndeajuns frica, care a trebuit să-și cenzureze până la refulare toate aspirațiile și toate gândurile. Aflându-se în slujba cetății atunci când molima a invadat-o, personalul care lucra în domeniul sănătății publice nu a avut timp de reacție, de împotrivire, nu avut timp să disimuleze, a învățat, de voie, de nevoie, să ,,conviețuiască cu dușmanul”, să-i înțeleagă strategiile, să pregătească apărarea și apoi contraatacul. Desigur, în România reală, contaminată cu acest coronavirus, fiecare dintre foștii bolnavi de Covid pot să alcătuiască portretele binefăcătorilor, ale celor care prin devotament, pricepere, iubire și dăruire de sine au reușit să le readucă în suflet speranța trecerii cu bine prin boală și să le arate că la orizont se zărește țărmul așa de însorit și îmbietor al Parnasului! Același lucru îl fac și eu vorbind despre experiența ca pacient într-un spital de Covid din județul Gorj.
În unul dintre aceste spitale de Covid din România, Spitalul de Urgență din Tg-Jiu, secția de infecțioși, unde înainte ființa secția de dermatologie, am primit asistență de specialitate, înțelegere, compasiune și multă căldură sufletească. Pe cât pot, vreau să nu fiu subiectiv, îmi iau ca martor conștiința, cele ce le voi spune fiind ușor de confirmat de orice gazetar profesionist bine intenționat și de semenii mei care au primit timp de 15-20 de zile asistența medicală care, în final, la cei mai mulți, le-a salvat viața. Nu pot însă să nu ofer o floare a recunoștinței celor aproape 30 de binefăcători care se luptau ca 26 de pacienți să nu piardă lupta cu boala, alții, în același loc, fiind în secția ATI, unde lupta pentru viață căpăta accente și mai dramatice.
În cazul acestui spital, ,,dregătorii” noștri din județul Gorj s-au mișcat rapid, au renovat până la ultimele detalii saloanele, dotându-le corespunzător, achiziționând aparatura medicală necesară. La rândul lor, cei pe care destinul i-a împins să lucreze aici au îmbrăcat haina jertfei de sine, a generozității și devotamentului, din mers alcătuind scenarii de ieșire din impas. Una dintre asistentele medicale (Simona L.), care a fost de la început în prima linie, a sintetizat corect evoluția lor ca specialiști și mai ales ca oameni: ,,În primele zile și săptămâni n-am știut aproape nimic. Nimeni nu ne spunea ceva valabil azi și mâine. Am început să ne imaginăm ce am face dacă în fața noastră, pe patul de spital, ar fi mama, tata, sora, fratele, bunicul sau propriul fiu. Personal am constatat că aici nu există <<nu pot>>, <<nu știu>>, <<nu vreau>>. Există doar cuvântul <<Trebuie! >>”. O altă asistentă, Ramona Gh., spunea: ,,a nu te încumeta să te apropii sufletește de cei care au nevoie de ajutorul tău ar fi o lașitate, oricât de multă oboseală fizică și psihică ai avea. Mi-am imaginat mereu ce ar fi fost dacă eu aș fi fost epuizată pe patul de spital și o altă colegă de a mea și-ar fi pierdut răbdarea cu mine”.
Experiența dobândită în lupta cu virusul a fost atât de natură profesională, cât și atitudinală, cei ,,aleși” să lupte pentru viața semenilor realizând că imaginația lor când se apropie de un bolnav este asemenea luminii solare, atingându-ne, ajunge la sufletul nostru, de acolo începând tămăduirea. (continuarea în numărul viitor)
Dumitru Cauc
