Bacalaureatul celor din satul lui Brâncuşi

308

foto predo 2Am pledat, nu odată, nu pentru nevinovăţia elevilor la recentul Bacalaureat. Dar încă mai cred că nu ei sunt principalii vinovaţi ai dezastrului într-o ţară încăpută pe mâna lichelelor şi canaliilor. Unde şi speranţa de mai bine ne-a fost furată, confiscată.

Copil oarecum precoce, m-au dat părinţii mei Vasile şi Maria la şcoală înainte de a împlini şapte ani. Ştiam alfabetul, pe care-l învăţasem din titlurile ziarului Scânteia, la care tatăl meu era abonat, şi-i scriam scrisori unui unchi al meu – tot Ion Predoşanu – şef de sector la mina Lupeni, în Valea Jiului. Tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească, trebăluia la Şcoala de Meserii din Peştişani ca maistru tâmplar. Care urma să se transforme într-un Liceu teoretic ce poartă şi azi numele celebru de Constantin Brâncuşi. Colectivul de dascăli s-a încropit din absolvenţi ai nemaipomenitelor şcoli normale, în jurul minunatului director profesor Gh. Peştişanu, aflat printre puţinii ce urmaseră institutele pedagogice de trei ani. Doar profesorul nostru de limba franceză şi limba latină – Gh. Mărculescu avea licenţa în litere şi filozofie luată la Universitatea din Bucureşti, unde fusese coleg cu poeta Maria Banuş. Dar ce profesori minunaţi şi severi am avut! Cel de geografie, Mircea Niculescu, a recunoscut că elaborasem cea mai valoroasă lucrare scrisă dar n-a putut să-mi dea decât nota 7, întrucât aveam 8! Greşeli de ortografie. Profesorul de limba şi literatura română – Ion Blendea(Cocoriţă) m-a pârât la tatăl meu că mă cam lăsasem pe tânjală şi-mi dăduse tot un 7. Iar tatăl meu nu m-a iertat şi mi-a aplicat o corecţie fizică. Ei bine, în 1967 ne-am prezentat la Bacalaureat în Târgu-Jiu, la „Ecaterina Theodoroiu”, ca ăia de la ţară. Profesoara de limba şi literatura română Vera Druţă, de la „Tudor”, mi-a dat la scris nota 9+ şi nu mi-a mărit-o la oral. Cu brio am trecut şi la matematică, unde l-am avut examinator pe severul profesor Emil Isac, de la „Tudor”, colaborator vajnic al Gazetei Matematice, unde apăream şi eu cu probleme rezolvate. Ca un olimpic ce eram şi în paginile căreia mă mai întâlneam cu viitorul senator Dan Voiculescu, patronul Jurnalului Naţional şi al Antenelor, pe atunci cel mai bun la matematică din lume, ca olimpic. Cinci zile am făcut naveta cu bicicleta, de la Peştişani la Târgu-Jiu, capitală de raion, unde mi-am dat Bacalaureatul. Colegul meu de clasă, Dan Peştişanu, fiul directorului Liceului, mă însoţea. Nu existau diferenţe între un sărac ca mine şi mai bogatul Dan Peştişanu. Cert este că nu ne-am făcut de râs nici noi, nici părinţii. Cum Liceul era teoretic(denumire abstractă!) nu cred că ţineam la firmă. Inexistenţa atâtor tentaţii ca acum, lipsa de discoteci, baruri, telefoane mobile şi a „avantajelor” aşazisei democraţii de astăzi ne îndemnau la studiu. Şi de carte nu ne feream. Pe atunci se şi zice „Ai carte, ai parte!” Sloganul a dispărut, iar cei care nu au carte şi nici diplomă de bacalaureat sunt viitorii muncitori necalificaţi de prin Uniunea Europeană. În care, pe vremurile acelea, nu aveam voie să mergem. Şi pentru că nu exista! Ce s-a schimbat la Peştişani? Multe. Fostul meu liceu a devenit Colegiu Industrial „C. Brâncuşi”, iar calitatea învăţământului e foarte aproape de burta broaştei, cum ar fi spus Ion Creangă. Celebritatea lui Brâncuşi nu i-a obligat pe elevi la nimic. Iar dascălii îşi trimit odraslele să înveţe la alte licee şi colegii din judeţ. Acolo nu se mai face carte. Din două clase au luat Bacalaureatul 4! În vreme ce noi, cei din prima promoţie – 1967, am reuşit la facultăţi 14 absolvenţi din primul an. Pe atunci, procentual, Liceul Teoretic Peştişani a stat mai bine, pe ansamblu, decât procentul reuşiţilor Liceului nr. 1 din Târgu Jiu, actualul Colegiu Naţional „Tudor Vladimirescu”. Şi când te gândeşti că, prin anul 1904, tânărul Brâncuşi pleca pe jos la Paris să uimească lumea. El absolvise o Şcoală de Arte şi Meserii la Craiova, cu note foarte bune, şi Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, actuala Academie Naţională de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” tot cu calificative maxime. Reformele lui Spiru Haret au început abia în anul şcolar 1904-1905, după plecarea lui Brâncuşi, pe jos, de la Hobiţa la Paris.

P.S. La Paris a fost şi Daniel Funeriu, plecând din România după clasa a XI-a. Sunt bănuieli că şi-ar fi dat Bacalaureatul pe acolo. Nu certitudini. A învăţat calculatoare, a dat copy-paste, iar ce-a găsit pe Internet în Franţa, o Lege a Educaţiei, vrea să ţină loc de reformă. Cu Spiru Haret nu poate fi comparat, el fiind o găselniţă măruntă a Băsescului.

Ion Predoşanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here