Un devotat al reportajului

118

Pe la mijlocul anilor 70, funcţiona la Liceul Pedagogic din Târgu-Jiu cenaclul „Albatros”. Majoritatea elevilor care îl frecventau scriau poezii, câţiva exersau în domeniul criticii literare, unul singur cultiva reportajul, publicând încă de atunci în paginile „Gazetei Gorjului”. În acea perioadă l-am cunoscut pe Ion Elena. Anii s-au scurs, iar adolescentul de atunci s-a dovedit consecvent cu sine, ajungând azi autorul a două volume de reportaje: „Adio, frumoaselor zăpezi” (două ediţii, a doua apărută la Editura Măiastră, Tg-Jiu, 2013) şi „Desculţ prin rouă verde” (ibidem. 2014)
Originea reportajului trebuie căutată în memorialele de călătorie şi poate că cel dintâi reporter al nostru a fost Nicolae Milescu Spătarul cu al său „Jurnal de călătorie în China”. Întrebarea care se pune este dacă reportajul reprezintă o specie a jurnalismului sau una literară. Cea dintâi se situează la graniţa dintre document şi literatură, fiind interesată mai ales să informeze. Reporterul, spre deosebire de ziarist, caută să emoţioneze, el ştie să vadă şi să descrie. Reportajul literar evită seaca informare jurnalistică şi recurge la nuclee epice sau dramatice, ia modalităţi specifice genului liric.
Cărţile publicate de Ion Elena ni-1 dezvăluie în ipostaza de reporter cu un viu sentiment al peisajului, interesat îndeosebi de natură, fără a neglija însă omul. Anotimpul predilect este iarna care încetează de a mai fi „cumplită”, nici gerul nu mai este „amar, cumplit”, cum apăreau în pastelurile lui Alecsandri, poet cu spaimă de boreal. E de preferat zăpada abundentă din iernile de altădată, din acel „decembre“ bacovian, ..Şi ningă …zăpada ne-ngroape” când sărbătorile se împodobeau în alb spre bucuria colindătorilor. Dacă zăpezile nu ne mai binecuvântează, vinovaţi sunt semenii noştri, lor li se datoresc neorânduielile.
Nu pot să nu asociez starea evocată de reporter cu cea din celebrul vers „Mais ou sont ies neiges d’antan” din „EJalada doamnelor de altădată” de François Villon, tradus de Dan Botta, Dar unde-s marile ninsori?”, iar de Romulus Vulpescu, „Dar unde-i neaua de mai an? Fireşte că poetul francez viza un timp din a cărui frumuseţe, măreţie şi glorie n-a mai rămas nimic în afara licărului amintirilor.
Dintre oamenii pe care-i evocă, un loc deosebit îl ocupă cei din zona de munte, cu preocupările lor cotidiene, cu bucuriile şi cu tristeţile lor, cu speranţele în redobândirea moştenirilor de la strămoşi. A dispărut acea fericită osmoză a omului cu natura, cu care ne familiarizase Sadoveanu, în locul acesteia se observă imixtiunea omului, intervenţia lui imprudentă în ordinea firească a naturii. Apelul „să nu supunem natura relelor omeneşti” mi se pare cât se poate de oportun.
Universul rural, familia, istoria meleagurilor natale reprezintă un areal ofertant pentru reportaj. Pendularea între prezent şi trecut conferă textelor tensiune, captează atenţia cititorului. Trebuie să învăţăm din istorie, să detectăm şi să înlăturăm cauzele răului din societatea românească, să ridicăm nivelul intelectual şi moral al tinerilor.
Un personaj emblematic pentru spiritul său justiţiar este Emanoil Zoican, pădurarul care dezvăluie înmulţirea gâlcevilor, bătăilor şi mai ales, a furtişagurilor, dar observă şi răzbunarea naturii din pricina nelegiuirii oamenilor. Pare să se contureze o „antilume”, să-şi facă apariţia autodistrugerea, grija exagerată fată de corp, deşi adevărata noastră Fiinţialitate este sufletul.
De la oameni ca moş Toader sau moş Bobei, nu poţi să nu rămâi necontaminat cu virtuţile morale păzite cu sfinţenie în lumea satului. Firea reporterului moşteneşte verticalitatea acestor bătrâni. Chiar dacă au existat momente când a suportat viaţa într-o mlaştină din ce în ce mai urât mirositoare, a ştiut să se desprindă la timp şi să nu se lase înghiţit de noroiul de acolo. Este de domeniul evidenţei că atunci „când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni”.
Mirarea entuziastă a reporterului se îndreaptă şi spre ţinutul de legendă al Tismanei, loc sacru care ne ajută să alungăm din noi pizma şi ura, în locul acestora să instalăm iubirea aproapelui. Aflându-ne într-o zonă care musteşte de istorie, nu putea lipsi din reportaje imaginea măreaţă a Domnului Tudor în fruntea mulţimii de panduri, aşteptat cu înfrigurare de căpitanii săi Zoican, Gîrbea şi Tosan. Glasul lui Tudor devine simbol al setei de adevăr şi de dreptate a românului, spiritul unui neam minţit şi jefuit de curţile imperiale ale lumii. Locuitorii Padeşului poartă peste veacuri sufletul pandur, detestând lingăii şi farsorii, manifestând prietenie doar cu cei curaţi ia gând şi la faptă, cu cei cinstiţi şi drepţi.
Fiind dascăl de profesie, nu poţi să nu exprimi recunoştinţa faţă de aceşti luminători ai neamului, trataţi cu indiferenţă de mai toate regimurile, dar care, in pofida nepăsării guvernanţilor, au reuşit să ţină învăţământul la înălţime. Truda dăscăliţei pentru înnobilarea omului este pusă în antiteză cu activitatea birocraţilor din învăţământ ..paznici de dosare şi de hârtii”, dăruirea ei este în vădit contrast cu trufia celor căţăraţi în funcţii.
Caragiale afirmase că cea mai rentabilă industrie este politica. Se pare că tot mai mulţi dascăli sunt azi convinşi că mai lucrativă decât munca la catedră e tot politica. Ce ne rămâne să facem? Ori evadăm în politică, ori pendulăm între învăţământ şi politică, superficializându-le pe amândouă.
În stil blagian, Ion Elena elogiază satul, convins ca şi autorul volumului „în marea trecere ‘ că „veşnicia s-a născut la sat”. De viziunea idilică ţin cântecul cucului în împărăţia fagului şi ai răcăneilor, puritatea şi smerenia pădurilor, dar nu lipseşte nici viziunea realistă legată de neliniştile plugarilor cauzate de ploile care nu mai vin la vreme, de secarea izvoarelor. Aceste plaiuri au încetat de a mai fi patria celor patru anotimpuri, timpul se răsuceşte: munţii se ofilesc de dorul zăpezii, primăvara apare în miezul iernii, ninsoarea ne întâmpină în floarea primăverii.
Sursa neorânduielii anotimpurilor se află în omul fără suflet şi fără măsură, lipsit de credinţa în Dumnezeu. Goana după înavuţire generează sfidarea ordinii divine şi consecinţele nefaste nu întârzie să se arate. Nu mai plouă ca odinioară, izvoarele abia mai lăcrimează, iernile fug. Dumnezeu e supărat pe noi.
Flora şi fauna reprezintă un capitol esenţial în cadrul reportajelor: liliacul de la Ponoare, cea mai frumoasă pădure din Gorj, o adevărată minune a naturii Dumbrava Tismana, barza care de 14 ani înfruntă iernile, încetând să mai plece, suspinul puiului de vidră, conferă lirism reportajelor.
Nucleele epice sunt reprezentate de povestea de iubire dintre Vlad şi Gentiana, de numeroase legende peste toate tronând voinicul Iorgovan, ucigaşul balaurului uriaş ce se înstăpânise în munţii Cernei, de tragedia tinerilor abia nuntiţi, Vlad şi Măriuea.
Fireşte că reporterul iese din arealul Motru-Cerna-Tismana, evocând alte zone pitoreşti ale Gorjului şi ale ţării: Peştera Muierilor, Transalpina, Ţara Loviştei, Delta Dunării.
Concluzia care se desprinde din succinta noastră prezentare este că reportajele semnate de Ion Elena aparţin, indubitabil, literaturii, ele contribuind substanţial la revigorarea acestei specii. Talentul reporterului nu poate fi pus sub semnul întrebării, în afara metaforelor apozitive (iarna ..regina din basme”, primăvara „anotimpul ninsorilor cu flori”), apar şi metafore existenţiale (noroiul-factor pozitiv trimiţându-ne cu gândul la geneză, la pământ şi apă, dar şi factor negativ sugerând condiţii precare de muncă, degradarea relaţiilor interumane, descompunerea unei societăţi, stare de agregare absurdă, nedorită, căreia i se opune „starea de zăpadă a lumii”)- Prin personificare, natura dobândeşte o viaţă interioară plină de dramatism.
De poezia modernă aparţin epitetele nonpertinente de felul „rouă verde” cui oare ireală amintind de eminescianul „zăpada viorie”.
Reporterul ştie că puternica şi vibranta tensiune lirică o dau substantivele şi verbele, nu adjectivele. Sunt pagini în care se lasă furat de imaginile vizuale şi auditive, lăsând adjectivele să zburde, ceea ce e nefiresc.
Eugen Velican

P.S. Comentariile la primul volum de reportaje incluse la sfârşitul celei de-a doua ediţii, mi s-au părut echilibrate cu excepţia unuia care îl consideră pe Ion Elena „un Geo Bogza al vremurilor noastre”.
Ea fost formulată de cineva care m-a dezamăgit şi ca elev şi ulterior. O lume cu valorile inversate l-a ajutat să urce uşor într-un loc potrivit pentru altul.De fapt, sunt destui ca el!
Supradimensionarea meritelor cuiva este inclusă de un istoric literar în sfera „gugumăniilor înaripate”. Geo Bogza nu poate avea egal ca reporter, aşa cum Eminescu nu poate fi egalat ca poet.
Se pare că printre “istorici” această manieră de a exagera intră în sfera „virtuţilor” şi devine o modalitate de parvenire. I se adaugă ipocrizia, superficialitatea, predispunerea la compromisuri.
Când te laudă un ticălos, ar trebui să plângi, nu să te bucuri, fiindcă înseamnă că ai ceva din firea ticălosului.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here