Din străvechi timpuri, de la Platon şi Aristotel la Marx şi Lenin s-a conturat indubitabila convingere ce stabileşte veridic şi cu detalii exemplificatoare, că dezvoltarea societăţii nu poate fi netedă, fără sincope şi linii sinuoase, fără contorsionări, indezirabilităţi şi dureri chinuitoare.
Şi în epoca medievală, şi în Renaştere şi în vremurile capitaliste moderne, şi în orânduirea socialist-comunistă au existat progrese infailibile, de necontestat, în toate sferele vieţii umane – materiale şi spirituale. În istoria umanităţii s-au înjghebat şi umilinţe, şi dictaturi criminale, şi foame, şi analfabetism, şi cerşetori, şi bogaţi, şi oameni fără pământ, şi latifundiari, şi oameni culţi, elevaţi, cu frică de Dumnezeu şi ignoranţi, necredincioşi, ipocriţi ori liber-cugetători, farisei ori oneşti şi altruişti. Mi se pare perenă sublinierea lui M. Dragomirescu: „Binele este ceea ce a rămas permanent din zbuciumările istorice ale activităţii umane.” Am citit/ascultat până la saţietate (şi…mult peste ea) opinia despre necesitatea luptei, în România, împotriva comunismului – evident scrise/rostite nu pe vremea şi înlăuntrul „societăţii socialiste multilateral dezvoltate”, ci după decembrie 1989, când, conform proverbului, „după război, mulţi viteji se arată”. Această luptă abolutizantă, fără discernământ şi nedreaptă, împotriva comunismului şi criptocomunismului continuă în zicerile, unor impardonabili, şi azi. Numai că apar şi nuanţe, în funcţie de fariseii care vuvuzează şi azi: ba că ar trebui luptat împotriva ideologiei ca atare, ba că ar trebui scoşi din circulaţie comuniştii şi securiştii, care reprezintă un mare pericol etc. etc.
Foştii comunişti şi securişti au pus mâna pe puterea economică şi politică a ţării, şi sunt un pericol destul de mare
Aceste frivole stupidenii ni se mai servesc şi cu un alt soi de argumente, şi ele smintite: anume, că foştii comunişti şi securişti au pus mâna pe puterea economică şi politică a ţării şi, deci, sunt un pericol poate chiar mai mare decât în decembrie 1989 şi perioada imediat următoare. Ciudat este că, din noianul de voci îngrijorate de iminenţa pericolului comunist în România, majoritatea sunt ale unor „intelectuali” etichetaţi a fi „de marcă” şi, nu puţine, ale unor români get-beget din diaspora. Şi pare-mi-se tocmai aceştia întreţin o atmosferă înveninată în legătură cu ţara noastră, creându-i, concomitent o aureolă de erou lui Zeus-BĂSE, cel care a cerut condamnarea, fără zăbavă, a comunismului şi demolarea civilizaţiei şi culturii, materiale şi spirituale, în acest răstimp produse. În legătură cu „ilustrul” Traian Băsescu, repet ceea ce de fapt se ştie bine şi numai cine nu vrea nu înţelege traiectoria urcătoare a micimanului: adus în octombrie 1989, înaintea Congresului al XIV-lea al PCR, de la Anvers la Ministerul Transporturilor, ca şef al navigaţiei civile române, cu aprobarea şi preţuirea Elenei Ceauşescu, vaporeanul a făcut parte din eşalonul secund al nomenclaturii comuniste şi, după vânzoleala din decembrie 1989, şi-a urmat cariera, „promovând” la rangul de ministru al Transporturilor: continuitate perfectă şi scaun nimerit pentru individul egolatru care a lăsat România fără flotă maritimă. Aşadar, ipocritul Traian Băsescu a făcut o frumoasă carieră comunistă. Ce-i drept, îmi e greu să cred că ar fi devenit secretar general al PCR şi preşedinte RSR…stăteau la coadă şi alte javre la fel de becisnice şi rapace. În ceea ce-i priveşte pe foştii comunişti şi securişti care au ajuns să-şi folosească profitabil cunoştinţele (în ambele sensuri ale cuvântului, chiar dacă unii dintre ei au studiat la Ştefan Ghiorghiu), devenind prosperi oameni de afaceri capitalişti, nu prea văd ce pericol ar reprezenta pentru viitorul capitalist al României: pur şi simplu nu-mi pot imagina că, după ce au adunat averi şi bani, ar dori să instaureze din nou comunismul, şi să-şi transforme propriile bunuri în „bunuri ale întregului popor”. (Potrivit ar fi să se ia, fără zăbavă, la puricat, ban cu ban, averile dubioase ale lui Zeus-BĂSE, Nelu Botiş şi ale întregii camarile de îmbuibaţi prin sărăcirea şi înfometarea românilor). Dacă e aşa, pe ce se bazează – mai exact ce urmăreşte – „lupt împotriva comunismului” din România, pe care o mai întreţin ipocriţii? În afara simplei prostii, a neînţelegerii şi escamotării realităţii – anume că nu există la nivelul societăţii româneşti actuale forţe care chiar să-şi dorească revenirea la „comunism” – n-ar fi altceva decât grija de a ni se abate atenţia de la problemele reale de azi, prin invocarea pericolului acestor comunişti şi securişti malefici şi a „nostalgiei comunismului”. Cu această sintagmă ne mai luminăm oleacă: ceva nostalgie chiar există, dar nu după comunismul ca atare – ca ideologie şi structură economică-politică-socială, ci după ceva la care oamenii ţineau şi mai ţin, şi, în lipsa unor termeni de comparaţie din expertiza cu suferinţa trăită, împing în trecut acel „ceva”. Vreau vremurile când la Târgu-Jiu era o fabrică sticlă, un combinat de ciment şi azbociment, sunt nostalgic după marele combinat siderurgic de la Călan, Com. Tim, fabrica de seringi din Arad, mă doare sufletul după fabricile de zahăr demolate, după combinatele de oţeluri şi aliaje care au fost şi nu mai sunt, după instalaţiile şi aspersoarele care irigau culturile agricole; cum să nu plângi după vremurile când România avea o flotă maritimă căreia Zeus-BĂSE i-a făcut de petrecanie. Vreau anii când în ţara mea nu se demolau şcoli şi spitale, iar munca era aşezată pe piedestalul onoarei. Discuţia ar fi lungă şi ar necesita multe alte nuanţări. Avem o viaţă socio-economică, spirituală, morală, politică de plâns, suntem conduşi de nişte smintiţi care au legiferat în România sărăcia; foamea, dezonoarea şi fărădelegea.
Deosebirea dintre modul cum s-a împrumutat N.Ceaşescu la F.M.I. şi felul în care s-a îndatorat T.Băsescu
Cert este că, în ultima vreme, tot mai mulţi oameni – nu dintre românii din diaspora, care plătesc impozite şi taxe pentru bugetele statelor ai căror cetăţeni sunt, ci românii din ţară – se întreabă care este deosebirea dintre modul cum Nicolae Ceauşescu s-a împrumutat la FMI şi a plătit datoria (nu el, ci ţara) şi felul în care s-a îndatorat Traian Băsescu şi a gândit că va plăti (nu el, ci ţara sărăcită şi înfometată). „Nostalgicii comunismului” afirmă, întemeindu-se pe irefutabile argumente, că e adevărat că N. Ceauşescu „a făcut” cu acei bani mari uzine şi combinate, dar trebuia să fi împins în timp plata datoriei ca să nu supună poporul la lipsuri şi absenţa prelungită a produselor alimentare. Dilema lor este: dacă tot s-a ajuns la lipsuri, sărăcie şi foamete, dar şi la întinderea datoriei sine die, pe foarte mulţi ani, măcar să fi fost investiţi aceşti bani în economie, infrastructură, sănătate şi învăţământ. Aceşti şnapani au confundat progresul şi dezvoltarea României cu demolarea şi sărăcirea ei. Aşadar, nu e vorba despre nici un fel de nostalgie a comunismului, ci despre o radiografiere simplă dar percutantă, în termeni socio-economici. Or, tocmai pentru a inhiba şi închide gura criticilor regimului Băsescu, trebuie acuzaţi de „comunism” toţi cei care îndrăznesc să pună întrebări de bun simţ. Trânta cu comunismul este, pe cât de nedreaptă, pe atât de identică, din nefericire, cu demolarea socio-economică şi spirituală a României, cu pierderea prestigiului ei pe meridianele lumii. Nu este nostalgie, este purul adevăr în care ne-au înglodat inepţii ce ne conduc.
Prof. univ. dr. Grigore Drondoe
