Și brazii visează

2627

Mi s-au muiat privirile sub vraja bradului înalt, maiestuos și verde, lângă care mă simțeam atât de mică. În mine își făcuseră loc: mirosul de pădure vie, ușor umedă de picături mici de rouă, de pământ lutos, de iarbă ascunsă pentru somn, și nu știu cum, de gutuie pârguită, înviate toate, după o noapte rece de iarnă capricioasă. Simțeam că trebuie să îmbrățișez aerul parfumat cu viață, să-l duc până în străfundul ființei mele, să-l las acolo, să-mi rămână numai mie. Și totuși mă încerca o senzație bizară ca și cum bradul îmi plângea pe umăr, iar eu îi simțeam plânsul tăcut, sfâșietor, în suflet. Deodată am avut credința că și brazii și toți copacii lumii, au visele lor, și ei visează, altfel nu s-ar înălța de parcă ar vrea să se agațe de cer, să se contopească cu divinitatea.
Brusc, m-a izbit în piept o durere acută, realizând că moartea îmi va lua acest miracol al vieții, că bradul acesta cu demnitatea lui tăcută, va sângera până la rădăcina pământului, când drujba îi va străpunge tulpina, fără nici-o remușcare. Acum, insul care se ocupa cu tăierea brazilor îmi părea a fi un călău, un om fără inimă, pregătit să ucidă fără scrupule. Îl privesc și văd un om solid, cu palmele mari, ridicând fără efort ditamai aparatul electric cu lama plină de dinți ascuțiți și zimțați.
-Nu-l tăia… îi zic omului din fața mea, cu vocea gâtuită, imaginându-mi strigătul de durere al bradului. Am să iau ramura asta de jos, ruptă deja, ca să-i simt parfumul. Îmi ajunge! Mă privește nedumerit. Ochii lui sunt sticloși, reci și impasibili. Plescăie a nemulțumire din buze, de zici că i-am luat o halcă de carne din față.
-Dar ați plătit, doamnă, iar eu îmi fac datoria. Doar n-ați plătit să plecați acasă cu ramura asta ruptă și plină de pământ.
-Nu, nu-l tăiem. Poți să păstrezi dumneata banii. Brazii nu trebuie să moară!
Privirea lui mirată se oprește pe tulpina groasă și urcă spre vârful înalt, spre minunea vieții din fața mea. Spune cu regret:
-Păcat, doamnă, era bun pentru tăiere. Câți brazi mari ca ăstia, măcelărim noi, și facem bani frumoși, să știți.
Plecăm spre mașină.
Din cer încep să fulguie steluțe albe ca de cristal pur, rare și timide. Atunci simt cum o bucurie imensă, binefăcătoare, îmi încălzește sufletul. Am o revelație de parcă între mine și cer, între mine și pământ există o complicitate puternică, tacită, cu întregul Univers, în numele iubirii!
Marieta Căprăruși

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here