„Nu lăsa urechile tale să audă toate câte se spun… Fă-te ascultător bunelor învăţături şi îndeletniceşte-te cu acestea şi păzeşte-le în inima ta”! (Sfântul Vasile cel Mare)
Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, face parte din cununa de nestemate a sfinţeniei marilor ierarhi, alături de Sfinţii Grigorie Teologul, Grigorie de Nysa, Ioan Gură de Aur, Sfântul Efrem Sirul, toţi dovedind o cultură teologică însemnată, dar şi filosofică şi literară, demonstrând o aleasă trăire, deoarece viaţa şi opera lor a fost oglindirea a ceea ce s-a numit dreapta credinţă şi virtute creştină. Titlul de «cel Mare» a fost acordat unor sfinţi adevăraţi, precum Sfântul Atanasie cel Mare (295 – 373), Sfântul Constantin cel Mare (330-337), Sfântul Antonie cel Mare (251- 356), Sfântul Macarie cel Mare (300 – 390), fiind atribuit atât personalităţilor politice şi dogmatice, cât şi celor ascetice. Un teolog contemporan afirma că tot ceea ce Sfântul Vasile nu a putut să spună este afirmat cu voce tare de Sfântul Grigorie de Nazianz, care în discursul de la moartea Sfântului Vasile, arată şi justifică rezerva prietenului său: «Dacă cineva vrea să mă recunoască martor al gândurilor sale, eu îi voi descoperi ceea ce unii cunosc deja. Din cauza timpurilor grele, el s-a impus prin prudenţă, totuşi mi-a lăsat mie libertatea cuvântului, deoarece pe mine nimeni din patria mea nu m-ar fi condamnat nici exilat. Astfel propovăduirea noastră comună a fost neşovăielnică prin prudenţa sa, pe de o parte, şi prin îndrăzneala mea, pe de altă parte»!
,,Ce vrei?, îl întreabă Marele Vasilie. – O semnătură. – Nu se poate. Împăratul meu îmi interzice să semnez aşa ceva”!
Sfântul Vasile cel Mare (330 – 379) s-a născut pe vremea când Sfântul Atanasie devenea episcop, iar Eusebiu al Cezareei mai avea un deceniu de trăit, într-o perioadă în care Biserica era recunoscută şi favorizată de stat, ajungând unul din cei mai importanţi factori ai vieţii publice. Familia sa era renumită prin alese virtuţi, în primul plan fiind evlavia, mai ales că a dăruit Bisericii creştine cinci monahi, trei episcopi şi şase sfinţi. Sfântul Vasile cel Mare a moştenit din familie înclinaţiile duhovniceşti, deoarece, încă din copilărie mama sa, şi sora sa, Sfânta Macrina, l-au îndrumat pe calea desăvârşirii morale, îndemnându-l a urma neabătut cuvântul Domnului, de a smulge din inima sa orice pornire către păcat, cultivând în locul acestor porniri florile virtuţilor creştine. Sfântul Vasile cel Mare a primit botezul în anul 357, la douăzeci şi şapte de ani, aceasta ţinând şi de practica vremii, dar şi de dezvoltarea pe care a cunoscut-o în epocă instituţia catehumenatului şi de dificultăţile ridicate de chestiunea iertării păcatelor. Sfântul avea statura corpului foarte înalt, uscăţiv şi slăbănog la faţă, negricios şi palid, cu sprâncenele lungi, încovoiate şi ridicate în sus, asemănându-se omului îngrijit, având nasul plecat, cu faţa cam zbârcită, adâncit la pleoapele ochilor, păros la trup, barba căruntă pe jumătate şi destul de lungă. Înaltul Ierarh a întrecut mult în cuvinte, nu numai pe cei din vremea lui, ci şi pe cei vechi, pentru că s-a ostenit la învăţătură foarte mult şi deprinzând toate învăţăturile ştiinţei, din fiecare a câştigat ceva bun! Asemenea încă s-a iscusit şi în filosofia cea practică şi prin aceasta a sporit spre privirea celor înalte. Cu o inteligenţă neobişnuită, aprins de râvna cunoaşterii, Sfântul Vasile cel Mare a frecventat cele mai vestite şcoli ale vremii sale, atât în Cezareeea Capadociei cât şi în Bizanţ şi Atena, dar, calea şcolii şi cea a Bisericii au fost singurele căi pe care le-a frecventat cu osârdie! Se spune că orizonturile de cunoaştere, oricât de înalte au fost ele, Sfântul Vasile le-a subordonat orizontului creştin, slujirii creştine, deşi îi studiase pe Homer, Hesiod, Eschil, Sofocle, Herodot, Tucidide, pe oratorii Demostene, Isocrat şi Lysias, culegând mierea înţelegerii adevărului din operele lor. Se afirma cu mare dăruire în spaţiul filosofiei morale şi al dialecticii, al calculului matematic, geometriei, astronomiei, muzicii, medicinei, istoriei, fizicii, gramaticii şi retoricii, dobândind nu numai cunoştinţe ci şi capacitatea de a se exprima frumos, clar şi corect, atât în vorbire cât şi în scris. Dar, orice învăţătură şi orice gând de-al său le-a subordonat ascultării lui Hristos! Orice s-ar spune, în adâncul fiinţei sale el a fost deopotrivă ascet şi teolog, structură care, pe de o parte l-a ajutat să traseze un drum spre lumina lui Hristos pentru contemporanii săi aflaţi în pericol, iar pe de altă parte, l-a aşezat în opoziţie cu marea masă a confraţilor săi episcopi. Dar, pentru a ne apropia corect de viaţa şi opera lui, trebuie să vedem în Sfântul Vasile cel Mare, mai ales călugărul, fiindcă a fost cu trup şi suflet un ascet, asceza severă fiind elementul în care fiinţa lui a lucrat, a trăit şi s-a mişcat mereu! Cu toate acestea, el nu a opus niciodată în mod absolut viaţa monahală vieţii comunităţii creştinilor şi căii de salvare proprii creştinilor căsătoriţi.
,,Te blestem pe tine, începătorul. Răutăţilor”!
Spre a-şi împlini menirea, Sfântul Vasile cel Mare s-a retras pe domeniile deţinute de familia sa pe malul Istrului, unde mama şi sora sa se stabiliseră deja într-o evlavioasă singurătate, iar, acolo a strâns în juru-i oameni ce împărtăşeau aceleaşi idei şi care s-au aşezat sub conducerea lui, după care a întemeiat mai apoi şi alte mănăstiri, cărora le-a dat reguli spirituale şi sfaturi. Prin disciplină severă, ascultare absolută, smerenie şi munci fizice simple a consacrat modul de viaţă din aceste comunităţi, mai ales că rugăciunea dădea elan vieţii monahale, iar orele stabilite pentru cântarea psalmilor sau îngenunchiere o marcau în chip deosebit! Se consideră pe bună dreptate că între Părinţii greci, Sfântul Vasile cel Mare este socotit fondatorul artei de a predica, deoarece a aplicat elocinţei spirituale regulile retoricii, iar procedeul său a făcut şcoală, de aceea, captivează la el apropierea energică de viaţă, precizia şi simplitatea temelor alese, accentul pe predica morală. Ar fi multe, chiar foarte multe de spus despre Sfântul Vasile cel Mare, dar, în partea finală, în loc de concluzie, să desluşim puţin despre ceea ce sunt «Blestemele» Sfântului Vasile cel Mare, el fiind unul dintre cei mai mari şi mai profunzi teologi ai epocii de aur a Bisericii creştine, mai ales că scrierile lui în domeniul exegezei biblice şi cele cu conţinut dogmatic sau moral rămân adevărate repere esenţiale şi temelii solide ale învăţăturii creştine ortodoxe. Ştim cu toţi că de la el ne-a rămas Liturghia care-i poartă numele şi care se săvârseşte de zece ori pe an. Dar, Sfântul Vasile cel Mare este cunoscut în cultul Bisericii Ortodoxe şi prin rugăciunile cunoscute sub numele: «Molitfele Sfântului Vasile cel Mare pentru cei care pătimesc de la diavol şi pentru toată neputinţa», pentru că aşa cum le arată şi numele, sunt rugăciuni, termenul «molitfă» fiind de origine slavă. Ele au un specific deosebit şi anume acela că sunt citite sub formă de blestem asupra duhului şi puterii celui rău, adică a diavolului, de unde şi numele de «Blestemele Sfântului Vasile», dar, ele rămân totuşi rugăciuni pentru înlăturarea sau alungarea diavolului şi a lucrării lui. Aceste «blesteme» sunt în număr de trei, dintre care a doua începe chiar cu cuvintele: ,,Te blestem pe tine, începătorul. Răutăţilor”, arătând prin aceasta diferitele feluri şi forme prin care diavolul poate să lucreze sau să-şi facă simţită prezenţa în viaţa credincioşilor. Molitfele Sfântului Vasile cel Mare, frumoase şi bogate în conţinutul teologic, sunt o dovadă de netăgăduit a credinţei dintotdeauna a Bisericii în existenţa şi lucrarea celui necurat, de aceea, se spune că sunt foarte mult solicitate de către credincioşi, fiindcă sunt rostite sub formă de blestem al duhului necurat şi de eliberare de sub stăpânirea celui rău. Aşa cum ne indică şi cartea de cult numită «Molitfelnicul», în ziua de 1 ianuarie, când se face pomenirea Sfântului Vasile, se rostesc solemn prin îngenunchiere la sfârşitul Sfintei Liturghii din acea zi. De asemenea, se mai citesc odată cu săvârşirea slujbei aghiasmei celei mici sau a sfeştaniei în casele credincioşilor, mai ales în perioada de după Anul Nou sau în Postul Paştelui! Dar, se mai citesc legate şi de slujba Maslului săvârşit în biserică sau la casele celor bolnavi, ori în legătură cu slujbele săvârşite celor ce sunt tulburaţi şi chinuiţi de farmece şi duhuri necurate. Molitfele sunt solicitate de către credincioşi, atunci când se crede că într-o casă, într-o familie sau în viaţa lor s-ar manifesta lucrarea şi prezenţa celui necurat, acesta fiind motivul principal pentru care au fost alcătuite. Să fim bine înţeleşi, nu sunt «blesteme» prin care să se dorească răul vreunei persoane, ci, ele sunt rugăciuni care trebuie citite numai în cazuri de excepţie şi nu pentru orice întâmplare rea sau neplăcută din viaţa noastră, mai ales că pentru înlăturarea răului din existenţa fiecăruia dintre noi, nu este suficientă simpla lor citire, ca o rostire magică, ci şi dorinţa noastră de a ne elibera de sub orice formă de păcat!
SĂ-L ÎNTÂMPINĂM PE HRISTOS DOMNUL! LA MULŢI ANI!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
