Acum exact 24 de ani, de față cu niște prieteni am pus la cale de o „colaborare”, al cărei „dosar” se păstrează pe undeva, în arhiva presei locale. Începând cu 1 aprilie, zi de zi, am fost prezent în paginile ziarului „Actualitatea Gorjului” cu o rubrică sub un generic ușor abracadabrant pentru tiparele vremii – „pe branțuri de sticlă” –, și textele de-atunci au fost presate cu grijă între copertele unui volum care poate da socoteală, cu cărțile pe masă, despre niște timpuri pe care le-am petrecut împreună. Vă mai amintiți?
Ne încumetăm să reluăm în „Gorjeanul” rubrica de-atunci, lansându-vă din acest colț de pagină de ziar idei mereu proaspete pentru timpurile pe care le traversăm, în speranța că ele, la o adică, ar putea face parte din eventualele programe cu promisiuni electorale ale celor care se zbat anul acesta să ne câștige încrederea. Cine știe!…
Iată-ne revenind cu mai vechea noastră nădejde: „Mergem înainte”.
Vin peste noi, rânduri, rânduri, tot felul de alegeri la care va trebui, după puteri și cum ne-o dicta conștiința, să fim parte ca să ni se pară ca avem, totuși, un rost pe lumea asta și la o adică, însăși faptul că existăm, cu tot cu drepturi,… contează. Se aude că au intrat în linie dreaptă, în sfârșit, diligențele cu privire la repunerea pe soclurile rămase de mai mulți ani în conservare a statuilor Tătăreștilor ajunse, urmare unor neînțelegeri regretabile, a fi duse și exilate nemeritat tocmai la Vladimir, la marginea de jos a județului. Ei, Tătăreștii, de pe soclurile altfel poziționate, (chiar zilele trecute, primarul nostru, mai nou cu vederi de stânga, a semnat o dispoziție mult așteptată prin care desființează soclurile vechi și ele și care-au făcut deja istorie, semn că lucrurile se mișcă în sfârșit) conform unui proiect acum aprobat unanim de noile comisii, urmează să privească liniștiți și etern defilarea concitadinilor noștri pe noua str. Calea Eroilor, mai ales în viul zilelor lucrătoare, dar și în după-amizele de vis ale orașului aflat mai mereu la ceas de sărbătoare. Și-n toamnă, după ultimele alegeri adjudecate „pe bune”, când toată țara va răsufla până la urmă ușurată și va fi și pe deplin mulțimită electoral, la întâia mare ieșire a noului șef al statului dimpreună cu miniștrii lui din guvern, ca pe timpuri, însoțindu-se atent și profesional în teritoriu de parlamentarii noștri, aleși și ei cu băgare de seamă de noi, cei de prin partea locului, vor descinde „pe Eroilor”, predată de-acum cu procese-verbale în regulă, să dezvelească, în sfârșit, cu mare fast și respect meritat statuile Arethiei și a lui Gheorghe Tătărescu, repuse pe locul lor, acolo unde, în viață fiind, le-a gândit, le-a zămislit în bronz și le-a așezat de față cu toată lumea chiar sculptorul Paul Popescu. Va fi, cu siguranță, un moment meritat de aducere aminte și o lecție de istorie adevărată pe care o vom lăsa, la rându-ne, moștenire generațiilor viitoare.
Am văzut toți că timișorenilor le-a ieșit cu… expoziția Brâncuși. Și nu atât cu banii (că bani au și….), cât cu povestea. Lucrările, atâtea câte le-am numărat: 22 de sculpturi (mai bine de jumătate din țară), 11 desene, 55 de fotografii și restul până la 100 – documente de arhivă –, au fost învelite frumos într-o poveste pe care Doina Lemny a inventat-o și ne-a spus-o de fiecare dată ca pe scenă: cu patos, cu intonație și punând de la ea și suflet… românesc, mai ales că acțiunea se desfășoară în principal pe plaiurile noastre și personajele în marea lor majoritate sunt… pozitive. Nu degeaba a primit Doina Lemny și un premiu UNITER.
Și-atunci, nouă, la Târgu Jiu, de ce nu ne-ar ieși? Avansăm, cu smerenie, una dintre soluții… Dacă, urmare cutremurelor repetate din primăvara trecută, a trebuit să purcedem la a vedea de Palatul Administrativ din centrul orașului, am putea cupla lucrările ce se impun de urgență și cu cele promise în mai multe rânduri și atât de necesare pentru reabilitarea fostei case de protocol a mărimilor județului, ajunsă astăzi ditamai instituție de cultură, putându-se prinde în planuri și reorganizarea din temelii a parcului care ar cuprinde cele două imobile împreună, punându-l astfel în valoare și pe… Nicăpetre și, eventual, am putea face și o construcție nouă care ar plomba elegant vederea dinspre hotelul fostului partid, încherbându-se astfel un ansamblu – ce n-a văzut Parisu’! –, suficient să acopere nevoile administrative și pe cele expoziționale ale instituției viitoare care va fi să fie Muzeul Național. Și atunci, aducându-i la serviciu, sub același acoperiș, pe 
toți cei care par a fi devotați „cauzei Brâncuși” și au și oarece știință de carte, am putea purcede la o… numărătoare ca în piesa lui Caragiale – că tot a reușit teatrul nostru să treacă performant cu vederea peste ziua-i de naștere –: avem Masa tăcerii cu cele 12 scaune, Aleea cu încă 30, Poarta Sărutului ce cele două bănci, Coloana, Masa „rebut”, trovanții – câți au mai rămas – și pietrele de moară pe care chiar Brâncuși le-a montat în bătătura casei în care a locuit o vreme, avem și un „Ecorșeu” care așteaptă umil într-o magazie a unui institu fantomă, apoi fotografiile și scrisorile lui Brâncuși din „Donația Gorjean” – de o valoare inestimabilă, ajunsă nesperat la noi grație eleganței sufletești a moștenitorului de drept Mihai Petrișor, căruia nu vom fi în stare să-i mulțumim pentru generozitatea-i care ne-a lăsat… muți –, încă mai avem documente și din arhiva orașului care așteaptă a fi cercetate cu atenție dimpreună cu altele de la Hobița și Peștișani, apoi ar mai fi și ceea ce a mai rămas din arhiva Micu Marcu…, și toate la un loc, iată, trec bine de sută, asta însemnând că avem material suficient pentru care ne-ar putea invidia o lume-ntreagă. Rămâne să venim cu povestea, care și ea există, nu trebuie decât să știm să o spunem frumos și convingător: cu patos, cu intonație și punând suflet, cum am văzut că se poate…
Știrea vremii de 1 aprilie 2000: „La Târgu Cărbunești s-au întâlnit noaptea trecută, în mare taină, regele rromilor Florin Cioabă (după părinți de prin partea locului), cu actualul ministru de interne Dudu Ionescu. Câteva ore, micului orășel, declarat mai nou ca făcând parte dintr-o zonă defavorizată pe bune și agreată sincer de investitori, i-a revenit sarcina să asigure locuri de parcare cu pază și evident fără plată pentru câteva zeci de Mercedesuri și, de asemenea, adăpost peste noapte câtorva plutoane de soldați din trupele speciale care au dormit ne-ntorși, cu ciorpi negri trași bine până peste cap, într-o atmosferă de calm relativ. Cei doi demnitari au discutat în șoaptă despre o serie de chestii, cu mare îngrijire la pronunție, spre a nu tulbura… liniștea locului”.
Intrăm în primăvară având bocancii căptușiți cu branțuri de sticlă, semn că suntem bântuiți de o… transparență totală.
Vasile VASIESCU
