În prima Duminică a Postului Mare, numită şi Duminica Ortodoxiei sau a Sfintelor Icoane, sărbătorim ziua Biruinţei Ortodoxiei, care este biruinţa lui Hristos asupra iconoclasmului şi asupra tuturor diavolilor, când Crucea Domnului i-a despărţit pe credincioşi de necredincioşi, pe cei care mergeau pe calea mântuirii de cei ce mergeau pe drumul pierzării, astfel ca prin smerenie şi post fiecare trăitor să caute a-L cunoaşte pe Dumnezeul Care aduce puritatea credinţei prin sfinţenia vieţii!
Prin semnificaţia ei deosebită, icoana are un rol foarte important, atât în practica şi în viaţa liturgică de zi cu zi a Bisericii, cât şi în stabilirea doctrinară a învăţăturilor de credinţă!
Sfințindu-ne viața împreună cu Dumnezeu, avem comuniune cu toți Sfinții!
Să avem certitudinea că acum, în Postul Mare, starea interioară a Bisericii, prin toate slujbele sale, e aceea de pocăință și de așteptare, de privire în sine, de conştientizare a faptului că tot omul trebuie să se pregătească pentru a trăi bucuria Învierii din morți a Lui Hristos, Dumnezeul nostru. Poate că acesta e motivul pentru care depărtarea interioară de patimi, de gânduri neconforme cu postul, e subliniată pentru a ne spune că Ortodoxia e viața mereu vie, în comuniune cu Hristos Dumnezeu, pe baza adevărului Său și a iubirii pentru El. Fiecare dintre noi trăim și bucuria faptului că Biserica a rămas tot la fel de mistică de la Domnul și până la noi, pentru că Sfinții lui Dumnezeu, de-a lungul timpului, i-au călăuzit pe oameni la experiența integrală a Ortodoxiei, la întruparea teologiei în viața noastră. În mărinimia ei deşartă, ideologia iconoclastă dorea desființarea iconicității Bisericii și a cinstirii Sfinților, tocmai pentru că promova o filosofie religioasă care nu schimbă în mod abisal pe om, care nu îl îndumnezeiește. Prin menirea ei teologică şi teleologică, Ortodoxia îi îndumnezeiește pe oameni, pentru că adevărul deplin al Bisericii ne umple de curata și sfânta iubire și comuniune cu Dumnezeu. Sfințindu-ne viața împreună cu Dumnezeu, avem comuniune cu toți Sfinții lui Dumnezeu, din toate secolele, pentru că Împărăția lui Dumnezeu e unitatea celor care cred drept întru El și tocmai de aceea Îl iubesc în conformitate cu întregul Său adevăr. Să fim pe deplin conştienţi că unitatea Bisericii stă pe fundamentul integralității credinței, pentru că numai acceptând toate cele ale Tradiției Bisericii, omule, vei arăta aceeași iubire pentru toți și ești în împreună împărtășire și comuniune cu toți cei ai adevărului din viaţa ta şi din sufletul tău!
Titulatura acestei Sfinte Duminici este una liturgico-ascetică!
Să pornim de la premisa că Duminica Ortodoxiei nu vorbește despre trecut, ci despre viitor, pentru că atunci când a fost subliniată în calendarul ortodox ca o primă duminică a Postului Mare, după o săptămână de post aspru, s-au avut în vedere tocmai eforturile prin care se păstrează credința ortodoxă și mântuirea noastră odată cu ea. Dacă vom realiza că puritatea credinței noastre e păstrată prin sfințenia vieții și printr-o cunoaștere teologică aprofundată, nu vom comite erori dintre cele mai penibile, iar tu, omule creştin, vei avea un mod generic de a fi ca orthodox, care nu te face să treci dintr-o extremă în alta în materie de învățătură și comportament. Desigur, dacă mizezi doar pe cunoașterea științifică a teologiei, fără să fii un om al curățirii de patimi și al sfințeniei, pe neaşteptate vei transforma teologia într-o ideologie pe măsura aspirațiilor tale minore, iar prin această credință ideologizată refuzi orice contact real cu Dumnezeul nostru, Care vrea să te umple de viața și de frumusețea Lui. Din titulatura acestei Sfinte Duminici, fiecare dintre noi să realizăm că teologia noastră e liturgico-ascetică și că e una cu viața noastră limitată în timp, fiindcă teologia ortodoxă e fundamentul întregului cult al Bisericii și al nevoințelor duhovnicești. De aici decurge și nevoia sintezei personale, a acumulării continue de teologie prin puritatea credinţei şi prin sfinţenia vieţii, iar prezenţa noastră la Biserică, rugăciunile din Biserică și cele de acasă, personale, citirile noastre teologice, toate la un loc şi fiecare în parte au rolul de a se constitui ca nişte depozitare personale ale credinței! Oricât am vrea să ne imaginăm că trăim în alt secol sau în alt mileniu, de fapt, noi trăim o anumită experienţă a prezentului, iar pentru a trăi cu adevărat în secolul acesta, noi trebuie să ne asumăm cunoașterea trecutului și a prezentului deopotrivă, fără de care nu avem o perspectivă de ansamblu și nici una sintetică asupra demnității și a responsabilității umane!
Postul Mare începe cu “pomenirea dreptei credințe”, cum ne spune Triodul!
Fundamentul credinţei noastre demonstrează că nevoile stringente ale omului vin tocmai din demnitatea la care acesta e chemat, de a fi mereu fiul Lui Dumnezeu după har, mai ales că despre om, despre mediul ambiant, despre libertate, dreptate, adevăr, patimi, excese, post, rugăciune sau realitate s-au dat nenumărate răspunsuri în istorie. A eluda asemenea principii de viaţă sau a ne priva de ele într-o manieră penibilă, doar pentru că ne e lene să studiem și suntem incapabili, datorită patimilor noastre, să sintetizăm volumul enorm de cunoștințe, înseamnă a ne preda unei toropeli spiritual-metafizice care nu are nimic de-a face cu Ortodoxia! Vedem că pot apărea între noi diferite separări, dar, întrucât legile Bisericii lui Hristos sunt neschimbătoare, creştinul trebuie să se supună legilor şi rânduielilor Bisericii, indiferent de felul în care alţii se raportează la ele, indiferent dacă societatea este binevoitoare sau devine ostilă faţă de ele. Cei care Îl urmează pe Hristos, vor păşi pe calea acelor legi, pe calea rânduielilor păzite cu sfinţenie de Sfânta Biserică, iar cei ce-şi doresc înlesniri fără măsură şi bucurii în lumea aceasta pământeană, care va pieri mai devreme sau mai târziu, aceia preferă alte legi, nu pe cele ale Bisericii, ci pe cele care le permit să trăiască aşa cum vor şi să gândească după bunul lor plac, să-şi aşeze voia lor proprie deasupra duhului Bisericii, dat de Însuşi Domnul Dumnezeu, Cel Care ne aduce puritatea credinţei prin sfinţenia vieţii, ne revelează multa nevoință a minții, a inimii și a trupului, pentru a înțelege, a iubi şi a ne schimba viața! De aceea, Postul Mare începe cu “pomenirea dreptei credințe”, cum ne spune Triodul, pentru că între marginile dreptei credințe avem și dreapta nevoință, dreapta înțelegere asupra existenței, ca o perspectivă asupra relațiilor dintre oameni!
Profesor, Vasile Gogonea
