Opera lui Dimitrie Cantemir este un monument – decretează la unison istoriile literaturii române… un titlu de glorie, reprezentând sugestia urcuşului spre veşnicie, dar şi o sentinţă de condamnare, strivitoare precum lespedea unui mormânt : uitarea. Geniala erudiţie drapată somptuos într-un stil de pură imitaţie a moralei timpului, original creat cu intrusele flori de câmp ale expresiei fruste, româneşti, intimidează şi intenţia de apropiere este abandonată. Cel mult câţiva muritori, din aceeaşi rară seminţie de Sisifi ai ştiinţei, n-au persistat în atitudinea contemplativă ci au cercetat însemnele domnului şi ale savantului…..dar nici ei n-au vrut sau n-au putut să distingă lângă sabie, condei şi urma crucii, căci însemnele erau ale unui creştin de excepţie, care a înţeles că scurta lui petrecere pe acest pământ până la comuniunea cu Dumnezeu nu trebuie consumată oricum.
Din această perspectivă lucrările lui Dimitrie Cantemir, cele „vii” şi cele „moarte”, atât cele înghiţite de apele Mării Caspice odată cu naufragiul corăbiei cu care călătorea ( în 1722 ), cât şi cele pierdute din varii motive, determinat de vicisitudinile timpului, îşi revendică dreptul la redescoperire prin asumarea oricărui risc.
Pe Dimitrie Cantemir, uneori, motive de ordin subiectiv îl determină să se abată de la adevărul istoric, ca în situaţia redactării lucrării „Vita Constantinii Cantemiryii”, pentru a crea imaginea pozitivă a voievodului, a părintelui său, situaţie în care se generează o diminuare a valorii documentare a unor atari reconstituiri de epocă; ne vedem obligaţi să precizăm că, în totalitate lucrările sale au fost realizate în urma unei minuţioase documentări în arhivele otomane şi a corectei interpretări a evenimentelor care le-au produs…
Aşa au fost create monumentele de cultură „Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman”, „Hronicul vechimii româno-moldovlahilor”, „Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau gâlceava sufletului cu trupul”, „Descrierea Moldovei”, „Sacrosantie scientiae indipingibilis image”, „Sistema religiei mahomedane”, etc…
Rod al unei sclipitoare inteligenţe, scrierile lui Dimitrie Cantemir constituie expresia unei orgolioase năzuinţe pentru intrarea în viitor a românilor prin cultură şi civilizaţie. Este necesar să precizăm că savantul a înţeles că drumul acesta, plin de asperităţi, trebuie parcurs, dar şi luminat, Ştiinţa ilustrului principe moldovean zămisleşte opinii pentru fraţii săi de sânge şi lege, indiferent de limba aleasă ca mijloc de exprimare. Sudoarea ostenelilor intelectualului, sublimată în durabile construcţii ale minţii, au semnificaţia unei jertfe pe altarul iubirii pentru Dumnezeu şi poporul său.
xxx
Din nou, un coleg din „cenaclul” epigramiştilor olteni, în cadrul unei şedinţe ordinare, ne surprinde cu o lucrare, „22 iulie 1593, zi istorică pentru români”, lucrare mică în ceea ce priveşte dimensiunile, dar de o deosebită importanţă pentru istoriografia românească, cu perioade şi evenimente ce nu au fost până în prezent elucidate de specialiştii din domeniu.
Şi în acest caz avem ocazia să constatăm că, de multe ori, persoane care fără a avea o pregătire în specialitate, pe care noi avem posibilitatea de a le aprecia în calitate de amatori dar şi de autodidacţi, determinaţi de dorinţa de a cunoaşte evenimentele ce s-au succedat în trecutul poporului nostru au fost capabile, prin abnegaţia cercetătorului amator, să aducă în atenţia comunităţii ştiinţifice fapte care pot elucida evenimente ce s-au derulat în trecut, dar şi semnificaţia lor pentru societatea românească trăitoare în perioadele respective, dar şi pentru etapele ulterioare. Ne vedem obligaţi să aducem în atenţie eforturile unui colonel de jandarmi din Dobrogea, în anii ‘30 ai secolului 20, (col. Gh.Cristescu), şi ale unui jurist, Ion M.Ungureanu, fost primar al localităţii Ţicleni din judeţul Gorj, în perioada anilor ‘70 din secolul trecut, care intrând în posesia unor documente inedite, au încercat să le facă cunoscute atât prin sesizarea unor personalităţi de vârf ale oamenilor de ştiinţă în domeniul „istoriei neamului” ( savantul Nicolae Iorga în cazul colonelului Gh.Cristescu) sau prin publicarea în revista „Pontice” din Constanţa, în luna februarie 1939, a lucrării lui Dimitrie Cantemir „Despre cel dintâi război al Imperiului Otoman contra lui Mihai al Românilor”, pe care ulterior o depune la biblioteca Academiei române, unde se poate identifica la cota P II, 18.155.
Lucrarea apreciată ca aparţinând lui Dimitrie Cantemir, realizată în anul 1704, („Chitab.Biringi moharebe Otoman memlehet Mihai à Moldovanân”), în urma studierii unor documente descoperite în arhivele otomane, documente produse ca urmare a anchetării de către Sinan Paşa – vizirul imperiului – a doi înalţi funcţionari turci în Valahia, Asman Iusmen(Tasmangi) şi Ismail Memet (Echingi), acuzaţi de trădare a intereselor imperiului şi de colaboraţionism cu Mihai, viitorul domn al Ţării Româneşti. În calitate de descendent al unor oameni de vază ai Ţicleniului, col. Gh. Cristescu, ofiţer cu funcţie importantă în comanda jandarmeriei din Dobrogea în anii ‘30 ai secolului 20, dar şi veteran al celor două conflagraţii mondiale ale secolului 20, după pensionare şi stabilire a domiciliului în Bucureşti, va lua legătura cu primarul în funcţie al localităţii Ţicleni, căruia îi va transmite materialul, traducerea în limba română a lucrării lui Dimitrie Cantemir, cu care după cum se poate constata din cele relatate anterior, nu a reuşit să sensibilizeze istoricii români cu scopul de a aprofunda problematica acţiunilor ce s-au derulat în anii domniei lui Alexandru cel Rău (1592-1593), urmare cărora, către finele anului 1593 va urca pe tron Mihai ( 1593-1601), fiul fostului domnitor Pătraşcu cel Bun – (1554- 1557).
Juristul Ion M.Ungureanu va introduce în lucrarea sa „Ţicleni, documentar istoric”, publicată în anul 2009 la editura „Măiastra” din Tg.Jiu, un grupaj de documente provenite de la col.Gh.Cristescu, documente referitoare la atestarea documentară a Ţicleniului (şi a satelor incluse în acest actual oraş), şi a modului cum s-au implicat în viaţa comunităţii locale membrii familiei fostului căpitan în oastea lui Mihai Viteazu, Radu Ţicleanu, inclusiv textul referitor la bătălia din 22 iulie 1593, de la Asarlâc, în Dobrogea, dintre oastea condusă de banul Mihai şi trupele otomane aflate sub comanda lui Cara Omer Paşa ( la pag.49-59). Ceea ce este important de relevat este faptul că deşi lucrarea este prefaţată de Prof. Univ. dr. Petre Gherghe, prodecanul Facultăţii de ştiinţe socio-umane a Universităţii din Craiova, în textul redactat de acesta nu se identifică nimic referitor la acest segment al volumului, deosebit de important , dar şi cu caracter de noutate în istoriografia românească. Să fie oare numai o scăpare a prefaţatorului sau o demonstraţie a incapacităţii de a se implica într-o acţiune de completare a unei perioade cu importanţă majoră în istoriografia românească ?
În acest context, în anul 2015, acelaşi autodidact în domeniul istoriei românilor, va reveni asupra perioadei de final de secol 16, punându-ne la dispoziţie lucrarea cu titlul „22 iulie 1593, zi istorică pentru români”, publicată de ed. Măiastra din Târgu-Jiu, lucrare pe care o lansează în cadru şedinţei din luna mai 2015 a Cenaclului epigramiştilor olteni din Craiova, generând din partea celor prezenţi pertinente intervenţii, inclusiv tentaţia redactării acestor consemnări.
xxx
A doua jumătate a secolului 16, în derularea evenimentelor produse în societatea românească din Valahia ne permite să identificăm o serie de aspecte care le apreciem ca definitorii în ceea ce priveşte atât viaţa poporului român din principat, dar şi modul cum s-au implicat efemerii domnitori români în contextul geopolitic al unei zone în care este evident amestecul puterilor vremii ( imperiul otoman, imperiul rus şi cel habsburgic ) ce aveau interese majore dar şi antagonice în perioada respectivă.
În viaţa otomanilor se identifică perioada domniei sultanului Suleiman Magnificul ( 1520-1566 ), domnie autoritară cu rezultate deosebite atât în ceea ce priveşte politica internă, dar şi cea externă, materializată în extinderea graniţelor imperiului ca urmare a campaniilor militare victorioase, dar şi în cea referitoare la implicarea în viaţa internă a ţărilor române unde se poate constata acceptarea de către sultanat a posibilităţii ca boierii să-şi aleagă domnii, sau erau consultaţi în domenii pe care le realiza administraţia centrală în cadrul principatelor ce se bucurau de o largă autonomie. Dar tot atât de important este şi faptul că domnia se obţinea de către pretendenţi – exponenţi cu puternică susţinere internă, dar şi externă, printr-un sistem original de „licitaţie” care, către finele secolului capătă proporţii catastrofale; când se realiza „obţinerea” domniei, solicitantul era însoţit de o suită de demnitari, dar şi de o gardă care asigura înscăunarea, el având obligaţia de a-şi achita datoriile contractate cu ocazia „licitaţiei”, dar şi să asigure o politică fiscală ce să-i permită ca pe viitor să contracareze acţiunile eventualilor pretendenţi la tron, fără a uita că domnia este scurtă şi la încheierea acesteia să nu părăsească ţara cu mâna goală. După ocuparea „scaunului” domnul guverna, dar de fapt era doar un funcţionar al „porţii”, având în principal sarcina de a achita anual o sumă de bani – tributul stabilit -, dar totodată şi obligaţiile asumate referitoare la corvezile şi rechiziţiile ce se impuneau pentru asigurarea aprovizionării capitalei imperiului şi a armatei sale, conform necesităţolor cotidiene în timp de pace sau al campaniilor ce se efectuau pentru ocuparea de noi teritorii ( dar şi asigurarea de lemn pentru confecţionarea de corăbii şi cai pentru înzestrarea trupelor de cavalerie ), inclusiv necesitatea de a fi pusă la dispoziţia tehnicienilor militari mână de lucru utilizată pentru lucrările de fortificaţii cerute în scopul de a asigura viabilitatea cetăţenilor în contextul evoluţiei armei artileriei şi a modalităţolor de utilizare a acesteia în cadrul operaţiunilor militare ca şi componentă a tacticii şi strategiei adoptate de specialiştii armatei.
Trebuie să remarcăm faptul că în cadrul administraţiei principatelor române, în perioadă, se identifică tot mai mulţi slujbaşi trimişi de administraţia centrală a imperiului cu misiunea de a realiza obligaţiile de colectare a dărilor şi rechiziţiilor, dar şi cu obligaţia de a supraveghea ca domnul să nu se abată de la obligaţiile asumate, inclusiv obedienţa în raport cu puterea militară a imperiului.
În rândul slujbaşilor cu rol important în Ţara Românească în perioada domniei lui Alexandru cel Rău ( 1592-1593 ) identificăm pe Asman Iusmen(în calitate de Tasmangi), cu resposabilităţi de control, în special pe linie militară, asigurând ca domnul să nu se implice în edificarea de cetăţi pe malul stâng al Dunării, ca armata ţării să nu depăşească efectivele îngăduite de sultan, iar dotarea acestora să nu se realizeze cu armament adus din alte ţări şi Ismail Memet(în calitate de Echingi), cu misiunea de a superviza activităţile economice, asigurând realizarea rchiziţiilor cerute de sultan atât în timp de pace cât şi în perioadele de derulare a operaţiunilor militare de către armata otomană. Este important de precizat faptul că În Ţara Românească, în perioadda la care ne referim, domnul guverna ţara fiind şeful monarhiei feudale având la bază credinţa că puterea Domnească vine de la Dumnezeu, şi că el ca reprezentant al divinităţii trebuie să practice virtuţile imperiale: filantropia, generozitatea, cumpătarea, justiţia; puterea domnului este absolută, fără a fi controlată de vreun organ , dar nu nelimitată.
La originea domniei stă contractul feudal, legătura încheiată de domn cu feudalii, care i-au jurat credinţă devenind astfel vasalii lui, iar el, suzeranul lor, asumându-şi misiunea de a-i apăra. Legătura dintre cele două entităţi avea la bază interesul comun, de clasă, de a se sprijini reciproc pentru exploatarea locuitorilor. Domnul a cârmuit totdeauna sprijinit de boieri şi ajutat de sfatul domnesc, dar având permanent în atenţie diminuarea rolului boierilor. Sfatul domnesc, cu rol în organizarea statului feudal, era principala instituţie care ajuta pe domn în realizarea problemelor de politici externe şi interne, dar având în atenţie permanent ca domnul să conducă ţara în conformitate cu interesul acestei clase. Domnul avea nevoie pentru conducerea ţării de dregători, iniţial aceştia fiind apropiaţi lui. Sfatul era compus din mai mulţi boieri, stăpâni de moşii, care nu aveau dregătorii; din sfat mai făceau parte şi dregătorii, aceştia având însă doar un rol secundar în adoptarea hotărârilor acestei instituţii; în perioada la care ne referim în divan erau aproape numai dregători şi foşti dregători, care erau numiţi de domn şi reprezentau clasa feudală. Situaţia era generată de doctrina politică feudală care propaga ideea că domnul nu poate conduce singur ţara şi că în toate problemele trebuie să se consulte. Atribuţiile divanului – sfatul domnesc – erau de ordin politic (politica externă, internă şi financiară), administrativ şi judiciar.
În categoria dregătorilor un rol important îl avea în Ţara Românească, banul, marele dregător al Olteniei, cu atribuţii administrative, militare şi judecătoreşti, care apare în ierarhia dregătorilor, ajungând faptic de multe ori în postura de locţiitor al domnului (iniţial cu atribuţiuni locale cu sediul la Tismana, ulterior la Strehaia, pentru ca în final să se ajungă în ipostaza de mare ban al Craiovei, în perioada 1492-1539 şi ulterior.
De fapt banul era cea mai importantă funcţie în principat după domnul ţării, având atribuţii militare, marele ban, având ca sarcină apărarea graniţelor ţării, iar în situaţia conflictelor militare – de război – conducea oastea mare a Olteniei compusă din cetele boiereşti şi cele ale ţăranilor liberi, dar şi din mercenari ; această oaste avea steag propiu, steagul bănesc.
De fapt marele ban al Craiovei era de multe ori membru al familiei domnitoare şi nu în puţine cazuri datorită poziţiei şi puterii sale era ales ca succesor al domnului care din varii motive era obligat să părăsească prima poziţie în ţară ; marele ban era unul dintre cei mai reprezentativi boieri atât în ceea ce priveşte puterea sa economică – posesor al unor întinse propietăţi – dar şi cu influienţă deosebită în rândul feudalilor ţării.
xxx
În anul 1592, domnia Ţării Româneşti a fost ocupată de Alexandru (ce va intra în istorie cu supranumele „cel Rău”) după o „licitaţie” în care va investi o sumă foarte mare de bani împrumutată de la diverşi creditori, promiţând în acelaşi timp creşterea cuantumului tributului ţării către administraţia otomană, inclusiv ceea ce trebuia plătit în natură, produse ce se obţineau de la contribuabilii români şi avea rolul de a asigura subzistenţa administraţiei imperiale şi a armatei acesteia. Domnul Alexandru, simţindu-se de neam mare, este trufaş şi „beat” de mândru determinând creşterea datoriei ţării cu peste 1.000.000 galbeni, ce trebuia achitată la termene bine stabilite. Funcţionarii turci ce acţionau în ţară sileau populaţia să-şi achite dările, cu nivele peste posibilităţile lor. În aceste condiţii, slujbaşii forţau populaţia, despuiau casele, luau dijma copiilor, batjocoreau femeile…singurul care se opunea procedurilor utilizate era Mihai, banul Craiovei, motiv pentu care era iubit în ţară în primul rând pentru vestita sa cinste şi înfăţişare…Domnul Alexandru încearcă să-l prindă pentru a-l pedepsi, dar Mihai fuge în ţara ungurească şi de acolo la Istanbul, unde se aflau pribegi şi un număr însemnat de boieri care-l cer pe Mihai domn, determinând în final, uzând şi de ajutorul unor apropiaţi, inclusiv un „unchi” să obţină domnia.
Imposibilitatea rambursării sumelor împrumutate de Alexandru de la diverşi creditori şi a datoriilor asumate în relaţia cu administraţia otomană, acesta este obligat să-şi recunoască „insolvenţa” şi să accepte ca slujbaşii turci să execute populaţia rechiziţionând tot ce era posibil, expediind către Istanbul cantităţi însemnate de produse, generând în acest mod nemulţumiri de neimaginat în rândul populaţiei…astfel că în final, la începutul anului 1593, domnul Alexandru va părăsi Bucureştiul şi va fugi din ţară, lăsând ca slujbaşii turci să-şi exercite cu tot mai multă eficienţă activitatea de spoliere a locuitorilor ţării.
