Apar, uneori repetitiv, prin exerciţiile mele critice, oneste şi libere (Gabriel Dimisianu), unele cuvinte şi expresii neologice, precum destin clement şi inclement, contemporaneitate şi posteritate, care pot fi pentru scriitori… comprehensive ori ingrate, devenind şi impunându-se ca necesare şi inevitabile pentru evocarea personalităţii acestora.
Scriitorului Ion Cănăvoiu, un insurgent şi boem gorjean notoriu, destinul nu i-a fost clement, cu alte cuvinte, mult mai accesibile cititorilor noştri, soarta nu i-a fost iertătoare, îndurătoare, miloasă, bună, nici măcar… indulgentă! A trăit doar cincizeci şi doi de ani, mai mult de jumătate din viaţa lui, scurtă şi dionisiacă, dedicând-o creaţiei literare, ilustrând două genuri literare: liricul, într-un mod concludent şi remarcabil cu epigrame şi satire, dar şi cu poezii meditativ-programatice, cu fior metafizic, promiţătoare, apoi epicul în versuri, cu fabule, create în spirit neomodern, novator şi original, ca descendente ale acestei specii literare milenare, de la Esop şi Fedru, Jean de La Fontaine şi Grigore Alexandrescu, spre noi. Nu ştim de ce fabula, dincolo de timp şi spaţiu, specie literară eternă, este considerată, în actualitatea noastră pandemică şi panaramică, a fi una desuetă sau defunctă. Ion Cănăvoiu a ignorat această prejudecată de critică şi istorie literară, izbutind pe deplin în această direcţie a literaturii umoristico-satirice, devenind astfel un reprezentant al noii promoţii de scriitori neoclasicişti şi neoromantici, de orientare neomodernistă, deloc postmodernism sau… transmodernistă !
Născut în anul 1938, de Sfânta Maria Mică, la început de sezon autumnal, în acelaşi an cu scriitorul Nicolae Dragoş, din faimosul şi generosul deceniu al patrulea din secolul XX, Ion Cănăvoiu nu avea cum să se încadreze în direcţii sau curente literare de la sfârşitul acestui secol şi de la începutul secolului XXI: fracturiste, maximaliste, minimaliste, mizerabiliste etc. Aşa că s-a afirmat şi a rămas cu demnitate, prin creaţia sa, în ariergarda poeţilor şaizecişti, mai ales a celer care au debutat editorial în primul lustru al anilor ’60, cu plachetele celebre: Sensul iubirii de Nichita Stănescu, Vântul cutreieră apele de Ilie Constantin, Singur printre poeţi de Marin Sorescu şi Persoana întâi plural de Ana Blandiana.
Poeziile lui Ion Cănăvoiu, cu substrat programatic, moral şi metafizic, nu au fost continuate şi aprofundate cu amploare, fiind oarecum umbrite de opera lui viguroasă şi valoroasă, umoristico-satirică şi pamfletară. De aceea posteritatea lui şi-a manifestat gratitudinea omagială, reconsiderându-i şi editându-i creaţia literară, în ansamblul ei, instituind Festivalul Naţional care-i poartă numele emblematic. Autorul volumelor, Soare cu dinţi, Cobra regală, Sonetele vinului şi Poezii, merită omagiul cu care posteritatea l-a gratulat prin organizarea şi desfăşurarea acestui eveniment de autentică anvergură judeţeană şi naţională.
Ion Trancău
