Citirea romanului “Colinele cu liliac” al lui Ion Bureţea ne-a oferit prilejul cunoaşterii unei lumi şi realităţi complexe, autorul dovedindu-se un atent observator al timpului şi oamenilor trăitori ai acestuia, plasându-ne într-un univers aparte, realizând o culoare locală cu un specific al său – lumea mineritului în contact cu lumea omului de la munte – lumi faţă în faţă cu noile realităţi. În filele romanului întâlnim, firesc integrate, legende, zicători şi proverbe, autorul explicând unele toponimice (vezi Valea Găinii sau Podul lui Dumnezeu) sau emiţând aprecieri privind folclorul local, datinile şi obiceiurile locului.
Fire reflexivă, autorul pune în gura personajului său principal, inginerul Dumbravă, consideraţii privind soarta omului, luându-ne părtaşi la frământările sale, dialogând cu un alter ego imaginar. Romanul are, desigur, un caracter autobiografic.
La acţiunea romanului participă o întreagă galerie de personaje atent observate şi individualizate, îndeosebi mineri, dar şi oameni de-ai locului sau reprezentanţi ai puterii politice. Reţine atenţia primarul din Bairama, străin de tot ce înseamnă de fapt activitatea unui edil, el impunându-se doar cu atributul de om practic şi dând cu pumnul în masă.
Incult şi fără scrupule, îl terorizeză pe directorul “Minei” indiferent de ce strategie ar adopta acesta pentru a-l evita, îl acuză că nu-l priveşte munca de partid, văzându-şi doar de-ale sale, de-ale ingineriei, de-ale meseriei sale.
Încă de la cooptarea sa în comitetul de partid, inginerul Dumbravă ia contact cu potentaţii locului şi ai judeţului; secretarul de la judeţeană, Costinescu, fiind unul dintre ei sau adjuncta secretarului comitetului orăşenesc, Diana Frunză -fire acaparatoare, gata să abdice oricând de la morală pentru a-şi netezi calea printre cei mari.
Alături de colaboratorii lui Dumbravă, întâlnim şi figuri noi din lumea satelor din zonă, cu tot pitorescul lor, cu graiul specific zonei de interferenţă dintre Oltenia şi Banat, cu ospitalitatea lor fără egal, gata oricând să-şi întâmpine cum se cuvine oaspeţii ce le calcă pragul: “Haideţi să bem o răchie!”, simţindu-se că omul o face sincer, nu de paradă.
Au ei, minerii, felul lor de a fi, de a se bucura de clipele de răgaz sau de după şut, aceasta contribuind la coeziunea unui grup: “Hai la o bere!”…
Unii dintre ortaci, colaboratori sau săteni oarecare, se destăinuie directorului simţind sau auzind că acesta ar putea să le asculte păsul, sau chiar să-i ajute cu un sfat. Faţă de aceştia, Dumbravă dovedeşte compasiune, mai ales când mina îşi cere jertfele sale. Surprind în continuare un moment oarecare din viaţa eroului pentru a-i observa aplecarea spre cunoaşterea firii umane cât şi spre reflecţii din cele mai adânci şi surprinzătoare.
Fiind invitat la un ortac, atenţia eroului este atrasă de o bătrânică, întâlnirea oferindu-i prilejul de a o analiza atent: “(…)o privesc cu atenţie. Pe faţa ei timpul, cu toate vicisitudinile lui şi anii care au trecut au săpat riduri adânci. Cred că fiecare din aceste cute ale feţei sale reprezintă o durere, o neîmplinire, un vis spulberat sau frânt de săgeţile veninoase ale vremurilor trăite de ea. Bătrâna din faţa mea are, ca oricare dintre noi, o viaţă a ei intimă, o istorie cu multe file pe care le cunoaşte doar ea”. Apoi se refugiază din nou cu reflecţii adânci: “(…) ce bogat aş putea să fiu dacă aş cunoaşte o mică părticică din secretele cu care se duc femeile în mormânt, secrete neîmpărtăşite niciodată nimănui”. Şi cartea lui Ion Bureţea e bogată în multe asemenea pasaje, sau altele, de reverie în faţa unor frumuseţi naturale fără egal oferite de vestitele Izvoare sau de Izvoarele Cernei, de pildă.
Toate acestea dezvăluie o fire sensibilă, vibrândă la frumos şi la suferinţele semenilor – filonul de omenie ce-1 poartă printr-o lume mai mult ostilă decât înţelegătoare în zbuciumul creator, în tumultul vieţii atât de trepidante.
Deşi membru al partidului comunist (altfel nici nu putea aspira la ceva înalt), neagreând idealul utopic al teoriei comuniste, directorul nu poate accepta nici ideea că inculţi de tot soiul sunt propulsaţi în posturi cheie în partid, destăinuindu-se plin de indignare cum astfel de rataţi şi-au găsit un culcuş călduţ, devenind activişti de partid: “Era suficient să iei cuvântul undeva, în plen, să arunci două lozinci şi să lauzi pe… şi pe … dovedindu-ţi ataşamentul faţă de nobila cauză şi erai de-al lor”, ca mai apoi strigându-şi oful, răbufneşte: “Fire-aţi ai dracu’ de şacali!” De altfel, şacalii 1-au determinat şi mai înainte să-şi părăsească, rănit sufleteşte, vechiul loc de muncă, loc în care a investit pricepere şi nădejdi, fiind capabil de dureroase renunţări, neglijându-şi adesea familia pentru a se împlini profesional.
La Bairama, Dumbravă are prilejul de a lua de la capăt, angajându-se cu toată fiinţa la edificarea unui nou obiectiv industrial, de la planşe şi proiect la primele vagonete de minereu preţios.
Şi de această dată şacalii îi stau împotrivă, fie din ignoranţă, fie din orgoliu şi răutate, el rămânând ferm pe poziţii de cinste şi demnitate, neadmiţând compromisul, de orice natură ar fi.
Deznodământul romanului pune cititorul în situaţia de a se întreba dacă plecarea lui Dumbravă la centru este sau nu o abdicare, sau poate o soluţie de a se retrage într-o oază de linişte binemeritată, de împlinire sufletească alături de familie.
Putem considera noul roman al lui Ion Bureţea “Colinele cu liliac” un al doilea act al unei drame trăite de un om adevărat în lupta cu inerţiile şi inepţiile unei vremi ce ne-o dorim definitiv apusă.
Lectura cărţii ne oferă prilejul cunoaşterii unei lumi şi unei plăcute “zăbave” pentru care îţi mulţumim, Ion Bureţea.
Prof. Antonie Dijmărescu
