Prin câteva localități gorjene am observat un lucru curios. Prima dată am zis că din cauza vitezei mașinii nu văd bine, dar apoi m-am oprit ca să mă dumiresc. Cișmelele stradale din localitățile cu pricina nu mai aveau mânerul care prin apăsare furniza apa necesară comunităților. Acum am constatat şi un lucru îmbucurător, anume apariția hidranților supraterani prin majoritatea localităților gorjene şi renunțarea la vechii hidranți subterani, mereu în pericol de a fi astupați, a li se fura capacele ori celelalte componente ori fel de fel de tragi-comedii din care una mi-a relatat-o un funcționar al unei comunități rurale. După ce s-a făcut recepția „pe barbă” a acelor hidranţi şi trecerea perioadei de garanție, la o situaţie de urgență de la nivelul localității a avut surpriza să constate că respectivii „constructori” montaseră prin unele locuri numai caseta hidrantului (partea de sus cu capacul care se vede), în rest nemaifiind nimic în pământ.
Acum „prinde orbul scoate-i ochii” şi a tăcut chitic respectivul că dacă reclama pe undeva, tot el se făcea de râs. Că cine recepționase respectivele instalații de stingere a incendiilor? Așa că s-a trecut la montarea noilor hidranţi supraterani, inclusiv în comunitățile rurale unde dacă sunt la vedere nu mai pot fi subtilizați. Si iată că prin multe comune pe unde am trecut am putut vedea de-a lungul liniei de alimentare cu apă hidranți supraterani mai rari ori mai deşi (după buget bănuiesc – vorba lui Caragiale) ce pot fi utilizaţi mai eficient în problemele locale.
Dar haideţi că ne-am luat cu hidranții şi aproape am uitat ce am vrut să vă istorisesc. Cișmelele stradale din mai multe comune nu aveau mânerul pe care apeși pentru a da drumul la apă. „Le-o fi furat careva”, zic eu, dar cum să furi numai mânerul când capacul de sus era intact cu toate că acesta „trăgea mai greu la cântar” dacă era dus la fier vechi?
Ei acum, când stăteam eu pe gânduri într-un sat cu astfel de cişmele, pe lângă mine trece un moş care, după roşeaţa din obraz, „gustase” ceva pe la vecini ori birtul din sat că şi mirosea a vin. La nedumerirea mea legată de respectivele mânere de cişmele, moşul „şi-a râs în barbă” şi cu un aer șugubăț ce-l amintea pe Bezbrăcatu’ de la „Cronică” m-a lămurit „într-o minută de ceas”.
Cică după ce s-a montat instalatia de apă şi s-au făcut branșamentele la săteni, lumea a fost bucuroasă foarte. Asta până la apariția primelor facturi de plată, când mulţi dintre cei care mai şi dăduseră „o cârcă de bani” pe branşare au făcut calculul că nu îşi pot permite preţul apei de la robinet. Până când unii mai „luminaţi” au constatat un fapt îmbucurător. Că cişmelele stradale nu au apometrii şi poţi lua apă de acolo câtă vrei, chiar cu oleacă de trudă în plus, dar fără să bagi mâna „la boznar”. După ce „vestea cea bună” s-a răspândit, autoritățile comunale au constatat că apa se consuma, dar apometrii sătenilor „făcuseră păianjeni”, descoperitorii aprovizionării cu apă „pe moka” vânzându-și „patentul” majorității locuitorilor, bucuroși la rândul lor că pot lua apă la discreție fără să plătească chiar dacă se osteneau mai mult.
Și atunci, autoritățile rurale nu au mai avut altă soluție decât aceea de a demonta mânerele de la cișmelele stradale, obligând în acest fel localnicii să consume apă din propriile branşamente.
„Dom-le, ce chestii mai dihai ca-n filmele cu James Bond şi Indiana Jones”, vorbesc şi eu singur în timp ce moșul se îndepărtează clătinându-se, dar cu un aer satisfăcut, de parcă-mi divulgase secretul comorii lui Decebal. Apropo, că tot veni vorba de strămoşii noştri. Nu degeaba spuneau latinii: „in vino veritas” (adevărul e în vin). Dacă moşul nu ar fi fost „abţiguit”, nu aş fi aflat eu în veci secretul cişmelelor fără mâner. Şi de fiecare dată când aş fi trecut pe lângă vreuna mi-aş fi frământat mintea: “de ce au mai pus ăştia cişmele, dom-le, dacă nu au mânere şi nu poţi lua apă de la ele?”
Mugurel PETRESCU
