Everestul României

780

A încerca să scrii despre Nicolae Iorga e ca și cum ți-ai propune să urci Everestul pentru a-i descoperi tainele ascunse pe înălțimile lui amețitoare, pornind de la cele așezate de Dumnezeu la poale, de unde vrei să pornești la drum, cucerind vârf după vârf, culme după culme. Sunt puțini oameni care au reușit această adevărată aventură; cei mai mulți dintre îndrăzneți s-au poticnit pe o culme mai joasă, de unde nu au mai putut escalada mai departe, fiind nevoiți să renunțe și să se întoarcă de unde au plecat. Alții au ales să sară din avion cu parașuta, dar nu vor avea acces decât la culmea pe care au ajuns, pierzând nenumăratele priveliști de jos cu frumusețile pe care le ascund, dar și vârfurile înalte și abrupte pe care nu se pot aventura, pentru că nu au nici echipament și nici priceperea să o facă.
Este motivul pentru care istoricul francez Jerome Carcopino a spus:
„Iorga nu se poate defini într-o specialitate, nici mărgini la o epocă sau la o țară. El este o forță a naturii”.
Bogata activitate a lui N. Iorga, care nu poate fi definită doar în cele câteva cuvinte pe care i le-am consacrat, s-a concretizat în 1003 volume, 12.755 articole și studii, 4963 recenzii, fiind socotit cel mai mare istoric, publicist și savant al Românilor din toate timpurile. A editat și condus nenumărate ziare și reviste, între care: „Cuget clar”, „Drum drept”, „Floarea darurilor”, „Neamul românesc”, „Ramuri”, „Revista istorică”, „Revue Historique des Etudes Sud-Est Européennes”, la care adăugăm prodigioasa colaborare la alte numeroase publicații ale vremii.
Numit de unii un strălucit istoric, de alții cel mai bun medievist, un adevărat filozof al istoriei, la care se adaugă și alte valori în care a strălucit, cum au fost cele de bizantinist, slavist, romanist, istoric al artelor, Iorga accede spre sublim și prin bogata sa publicistică și dragostea pentru țara și poporul din care a făcut parte, neobosita sârguință cu care a scotocit prin trecutul nostru milenar pentru a scoate la iveală obârșiile dacice ale poporului român, ca să nu mai puneam la socoteală activitatea sa de om politic și de stat, cu toate limitele ei în anumite privințe. Critic literar, enciclopedist, documentarist, memorialist, dar și poet și dramaturg, sunt alte merite care aveau să i se adauge celui care a fost și un cunoscut politician, fondator de partid, parlamentar, ministru, prim-ministru, dar și profesor universitar și academician român și membru a numeroase alte academii din lume.
Originar din Botoșani, oraș în care s-a născut și marele poet național al românilor Mihail Eminescu, deși pe timp de vară părinții său trăiau la conacul din Ipotești, aflat la numai 10 km distanță, cel mai mare român dintre românii societății noastre moderne s-ar fi născut la 17 ianuarie 1871, în certificatul de naștere fiind prinsă ziua de 6 iunie. Tatăl său, avocatul Nicu Iorga, se trăgea din o familie de comercianți români stabiliți în Botoșani, iar mama, Zulnia Arghiropol, venea din o familie de scriitori, pe care pesemne că a moștenit-o genetic, la fel cum unii istorici susțin că Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei a moștenit mai cu seamă caracterul și chipul mamei sale, doamna Oltea.
Rămas de mic orfan de tată, care a murit în 1876, din cauza unei boli necunoscute, tânărul Iorga a trebuit să se descurce singur, ceea ce nu i-a fost ușor. Numai excepționala sa memorie și dotare intelectuală l-a ajutat să se facă remarcat încă din primii ani de școală pe care i-a urmat în orașul natal, ba chiar, la numai 9 ani, profesorii i-au aprobat să le țină colegilor lecții despre istoria românilor, aducându-și astfel contribuția la întreținerea familiei, iar la vârsta de 13 ani a debutat la ziarul „Românul” cu primele articole politice.
În perioada studiilor liceale, pe care le-a făcut la Liceul Național din Botoșani, trece și prin câteva momente neplăcute, în 1886 fiind pedepsit cu suspendare temporară pentru că nu a salutat un profesor, ulterior primind și alte sancțiuni pentru motive la fel de minore, deși la școală avea rezultate strălucite și încă de atunci vorbea fluent italiana, latina, greaca, franceza (la 6 ani citea cărți editate în limba franceză).
Fire rebelă, a cochetat cu marxismul, pe care l-a promovat în revista „Viața Socială” și în prelegerile pe care le ținea despre lucrările fondatorilor marxismului.
În 1888 este admis la Universitatea de Litere și Filozofie a Universității din Iași, primind dispensă să urmeze toți anii de studii într-un singur an, terminând cu diploma magna cum laude cu o lucrare pe tema literaturii grecești. Va primi o bursă să studieze în străinătate, continuându-și studiile în Italia, Franța („Ecole pratiques des hautes études”), Anglia, iar în 1893 se înscrie la programul de doctorat al Universității din Berlin, pe care îl continuă la Universitatea din Leipzig, unde ia doctoratul în filozofie (1893).
Revine în țară anul următor, stabilindu-se în București, unde obține un post de profesor suplinitor. Se pare că nici pe atunci nu era prea mult respect pentru studii și pentru calitățile intelectuale ale omului. Dacă această somitate, care deja uimise lumea universitară și stăpânea o mulțime de limbi străine, a primit doar un post de profesor suplinitor, de ce să ne mai mirăm de nenumăratele nulități care sunt puse pe tot felul de posturi în timp ce oamenii de valoare sunt marginalizați și dați la periferie?
În 1895, N. Iorga călătorește pe banii lui în Olanda și Italia în căutarea unor documente. La întoarcerea în țară este remarcat de alt mare istoric al vremii, A. D. Xenopol, care îl numește curator și editor al colecției de documente istorice a fraților Hurmuzachi, în luna octombrie a aceluiași an primind postul de profesor titular de Istorie Universală din București. O șansă pe care avea să i-o deschidă destinul, abia valorile se recunosc și se apreciază între ele. În cele din urmă, lumina reușește să străpungă bezna nopții și să iasă triumfătoare la suprafață. Dacă nu ar fi așa, nu ar mai exista viața, iar Pământul ar fi sterp și cufundat în întuneric. La fel este și în politică. După ce orbecăim o vreme în umbra prostiei și a trădătorilor, răsare o stea care revarsă lumină, readucând la viață tot ce a pierit cât a domnit întunericul. O asemenea stea a fost și N. Iorga, astru care a strălucit vreme de jumătate de veac pe cerul României, făcându-i cunoscut numele în lumea întreagă.
În același an, savantul intră și în viața politică, punând bazele Alianței Antisemite Universale, împreună cu A.C. Cuza, ca la 23 aprilie 1910 să fondeze împreună Partidul Naționalist-Democrat, care va milita pentru exproprierea moșiilor ce depășeau 100 ha, impozit progresiv pe venit și alte măsuri progresiste.
Savantul român s-a dovedit a fi precoce și în viața personală, căsătorindu-se la vârsta de 19 ani cu Maria Tasu (1871-1954), cu care a avut cinci copii, din care 2 fetițe au murit de mici. Va divorța după 10 ani de căsnicie, motivat, se spune, de mult prea desele deplasări pe care Iorga le făcea în străinătate, lipsind astfel din mijlocul familiei. La mai puțin de un an de la divorț s-a recăsătorit cu profesoara Ecaterina Bogdan, sau Catinca, cum îi spunea marele istoric, sora prietenului său Ion Bogdan, din noua căsătorie rezultând șapte copii. Fire tenace, ardeleanca se va implica activ atât în viața savantului, cât și în cea a politicianului, ajutându-l în redactarea lucrărilor, cât și în acțiuni de protocol la care au luat parte și regii României.
Între publicațiile pe care le-a scos se evidențiază revista „Sămănătorul” (02.12.1901-27.06.1910), cotidianul „Neamul Românesc” (10 mai 1906), iar împreună cu un grup de profesori și oameni de știință inițiază organizația „Cercetașii României”.
În 1914, își va aduce contribuția la înființarea Institutului de Studii Sud-Est Europene, apoi a Institutului de Studii Bizantine și a Institutului de Istorie Universală, iar, în plan politic, în 1919 ia parte la formarea Blocului Parlamentar, coaliție politică care susținea noul guvern, format după Marea Unire, primind funcția de președinte al Adunării deputaților după alegerile din noiembrie 1919. În același an este primit ca membru titular al Academiei Române și numit președinte al Comisiei Monumentelor Istorice.
În plan politic, în 1920, intervine o scindare în relațiile cu A.C. Cuza, mai ales pe fondul antisemitismului acestuia, fapt care va duce la divizarea partidului pe care l-au fondat împreună. Urmează o perioadă bulversată, marcată de noi negocieri politice, care a dus la apropierea lui N. Iorga de gruparea lui Constantin Argetoianu, ca pe 28 septembrie 1926 să revină la vechea formațiune politică, pe care a numit-o Partidul Național.
Deși în plan politic nu are rezultate remarcabile, determinat și de lupta politică murdară în care se pare că ne-am afundat și mai mult, N. Iorga și-a continuat ascensiunea ca om de cultură și savant. În 1924 a fost ales președinte al Secțiunii de Istorie a Academiei Române și a început să susțină cursuri de vară la Vălenii de Munte. La 1 noiembrie 1928 este ales decan al Facultății de Litere și Filozofie, iar la 1 martie, anul următor, rector al Universității București. A înființat nenumărate instituții de promovare a țării și a românismului peste hotare, între care: Școala Română de la Paris (1926), Casa Română de la Fontenay-aux-Rosses, Casa Română din Veneția, etc. Ia parte la inaugurarea noului Studio a Radioului, Revista Radiofonia, ca la 10 martie 1929 să debuteze pe post de conferențiar la Radiodifuziunea Română, apoi la „Universitatea Radio”, prin care a difuzat conferințe valoroase între care: „Ce este o națiune?”, „Drept și morală la români”, „Noi hotare”, etc.
Decepționat de partidele politice ale vremii, N. Iorga se lasă antrenat de regele Carol al II-lea, care milita pentru un guvern de uniune națională, dar, în fapt, pentru instaurarea dictaturii personale. Folosindu-se de prestigiul intern și internațional al savantului, regele îl desemnează prim-ministru (18 aprilie 1931), dar la 31 mai 1932 va demisiona, înțelegând scopul real urmărit de monarhul României. În septembrie 1932 va revigora fosta formațiune politică sub numele de Partidul Naționalist-Democrat. Intră în conflict cu „Garda de Fier”, pe care o acuză de violență politică. Amenințat de liderul ei prin o scrisoare (26 martie 1938), se adresează Parchetului, care dispune arestarea lui Corneliu Zelea Codreanu, acesta fiind condamnat la șase luni pentru calomnie.
Măsurile împotriva legionarilor au fost continuate de Armand Călinescu, din dispoziția căruia se fac cercetări care au scos la iveală noi capete de acuzare ce au sporit pedeapsa liderului mișcării. Între acuzațiile aduse au fost și acelea de „cârdășie cu șeful unei puteri străine” și „uneltire contra ordinii sociale”. Tensiunea sporește după asasinarea liderilor mișcării în timp ce erau transportați de la închisoarea din Râmnicu Sărat la cea din Jilava (în noaptea de 29/30 noiembrie 1938), legionarii socotindu-l vinovat și pe N. Iorga. Între legionarii asasinați atunci se aflau C.Z. Codreanu, asasinii lui I.G. Duca (Nicadorii) și cei ai lui Mihail Stelescu (Decemvirii).
Evoluția politică ulterioară avea să aducă în România dictatura regală, prin dizolvarea partidelor politice (30.03.1938) și constituirea Frontului Renașterii Naționale, noua Constituție adoptată la 9 mai 1939 sporind prerogativele regelui. Dezamăgit de viața politică, N. Iorga va susține acțiunile regelui Carol al II-lea, devenind senator, apoi președinte al Camerei Superioare a Parlamentului.
Pierderile teritoriale din 1940 îl vor aduce în fruntea statului român pe generalul Ion Antonescu, care va guverna împreună cu Garda de Fier, instaurând împreună „statul național-legionar”. Totalitarismul regal va fi înlocuit de un altul, cu mult mai brutal, care va trece la măsuri de încălcare fără precedent a principiilor democratice, care trebuiau să stea la baza statului de drept, prin impunerea de instituții de stat proprii, poliție paralelă celei de stat, naționalizarea forțată a unor fabrici, dar mai ales arestarea fără mandat a celor pe care îi considera adversari, o măsură fără precedent, care nu s-a mai luat din vremea Inchiziției.
Între victimele acestor violențe avea să fie și savantul român de renume mondial N. Iorga, care a fost arestat la 27 noiembrie 1940, în timp ce se afla în biroul său din vila de la Sinaia. Sub pretextul că este invitat „pentru un interogatoriu”, cei șapte criminali odioși care au venit înarmați pentru a ucide un biet bătrânel lipsit de apărare, îl iau pe sus și îl urcă în mașină, a doua zi trupul neînsuflețit a profesorului fiind găsit de gardianul public Petre Zamfir într-un șanț de pe șoseaua Ploiești-Strejnic. Asasinii, care s-au recomandat că fac parte din „Poliția legionară a capitalei”, au fost identificați ca fiind: Ion Tucan (secretar general al Institutului Național al Cooperației), Ștefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Ștefan Iacobete (șofer INC) și Tudor Dacu (informator al Poliției Legionare). Numele lor trebuie să fie păstrate ca un blam pus de istorie spre veșnicie asupra celor mai mari criminali ai neamului nostru, care au ucis fără judecată pe cel mai mare istoric și savant al românilor, care a făcut cunoscut ca puțini alții numele României peste hotare. Fie ca Dumnezeu și istoria să-i judece, iar la Judecata care va veni să-i rânduiască în locul pe care și-l merită alături de alți confrați cu care au plănuit crima!
Masacrele legionarilor nu au încetat, în aceeași zi asasinii au luat cu același sânge rece viața lui Virgil Madgearu, al cărui trup neînsuflețit a fost găsit în pădurea Snagov. Au urmat alți 64 înalți demnitari ai statului din perioada dictaturii regale, apoi cunoscuta „rebeliune legionară”, când toată țara a fost aruncată într-un adevărat masacru al civililor.
Moartea savantului de renume mondial a cutremurat toată lumea. Cel care era membru în zeci de academii și instituții culturale din Paris, Roma, Oxford, Lisabona, Stockholm, Praga, Santiago de Chile etc., a fost împușcat fără milă în propria lui țară, pierind ucis fără judecată de mâna unor români, a unor oameni ai acestui pământ pe care i-a iubit atât de mult încât lor le-a consacrat cea mai mare parte a cercetărilor sale. Cel puțin 47 universități din întreaga lume au arborat drapelul în bernă, iar la București s-au făcut auzite nenumărate proteste din partea unor lideri politici și personalități culturale din întreaga lume cutremurată de sfârșitul tragic al savantului român. A fost cea mai brutală manifestare cunoscută în istorie a antiromânismului românesc care ne macină pe mulți dintre noi, ne dezbină și ne îndeamnă la ură, ne face să ne mâncăm unii pe alții mai rău decât câinii, în loc să fim uniți în apărarea intereselor comune. De acest lucru au profitat și atunci străinii, la fel cum profită și în prezent, și o vor face câtă vreme nu vom înțelege că numai uniți îi putem înfrunta.
E greu de precizat care este cea mai mare moștenire pe care ne-a lăsat-o acest savant al românilor și al omenirii, un adevărat soare al istoriei și culturii românești. E greu de făcut o ierarhie a nenumăratelor sale lucrări pentru a stabili care sunt mai importante. Tot ce a lăsat în urmă acest astru care a răsărit pe Cerul României pentru a-și revărsa asupra ei lumina lui, care va dăinui spre veșnicie, este de o valoare covârșitoare pentru istorici și oamenii de știință. De aceea nu pot decât să enumăr câteva din operele sale nemuritoare: „Studii și documente cu privire la istoria românilor”, în 25 volume (1901 – 1913), „Istoria Imperiului Otoman” în 5 volume (apărută în limba germană – „Geschichte des osmanischen Reiches” -, 1908 – 1913), „Istoria românilor” în 10 volume (1936 – 1939). Lor li se adaugă poezii, drame istorice („Învierea lui Ștefan cel Mare”, „Tudor Vladimirescu”, „Doamna lui Eremia”, „Sfântul Francisc din Asisi” și altele), volume memorialistice („Oameni cari au fost”, „O viață de om, așa cum a fost”, „Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral și național”), lucrări cum sunt „Cultura națională și politica națională”, 1908, „Războiul nostru în note zilnice”, 1914 – 1918, 1921 – 1923, „Dezvoltarea ideii unității politice a românilor”, 1915, „Pentru întregirea neamului. Cuvântări din război” 1915 – 1917, 1925, „Doctrina naționalistă”, 1922, „Politica externă a regelui Carol I al României”, 1923, „Războiul pentru independență României. Activități diplomatice și stări de spirit”, 1927, „Memorii”, 1917 – 1938, vol. I-VII, 1931 – 1939, „Doi ani de restaurație. Ce am fost, ce am vrut și ce am putut”, 1932, „După întoarcerea la regimul de partid. Isprava”, 1932, „Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral și național”, 1932, „O viață de om așa cum a fost”, 1934, „Istoria unei legende: Iuliu Maniu”, 1934, „Oameni care au fost”, vol. I-III, 1934 – 1936, „Discursuri parlamentare 1907 – 1920”, vol. I-II, 1936 – 1939.
În toate aceste lucrări, și în multe altele ca ele, N. Iorga își exprimă crezul politic, opiniile în nenumărate domenii, dar mai ales concluziile desprinse din numeroasele studii pe care le-a făcut cu privire la istoria neamului din care făcea parte, a altor civilizații europene și a lumii, a adus teze și noutăți care au influențat cercetarea istorică, impresionând prin erudiția sa mediile academice și universitare din întreaga lume.
De aceea, asasinarea marelui savant nu a fost doar o crimă adăugată nenumăratelor alte asasinate politice din acea vreme, nu a fost doar o răzbunare politică, ci a fost o crimă la adresa umanității, o palmă dată culturii și științei mondiale, un pumnal înfipt în ascuns în inima unui popor care și azi plânge după urmările acelui act de teroare care, într-un fel sau altul, avea să contribuie, alături de multe altele, la pierderile teritoriale ale României, atât cele din 1940, cât mai ales cele ce au urmat celui de-al Doilea Război Mondial. E adevărat că au fost nenumărați factori care au contribuit la ele, dar lor li se adaugă fără echivoc și asasinarea acestui mare apărător a României și românismului, cu o influență de necontestat în lumea întreagă, care ar fi putut să aibă un cuvânt de spus în evenimentele ce au urmat sfârșitului său tragic. Pe noi, istoria ne-a judecat și ne-a pedepsit. Oare adevărații criminali au plătit pentru fapta lor? Străduindu-mă să escaladez „Everestul”, singura soluție pe care am găsit-o a fost să iau muntele pieptiș, să mă aburc de-a dreptul până în vârful său gigantic cu care străpunge norii și ajunge până la Cer, pentru că o viață nu mi-ar fi de-ajuns pentru a-i cerceta toate culmile și tainele. Înclinându-mi fruntea în semn de respect în fața celui mai mare savant al României moderne, nu pot decât să-l salut în trecere, exprimându-mi din inimă, alături de alți nenumărați concetățeni, regretul pentru pierderea pe care am avut-o și să mă socotesc o minusculă albină aflată la poalele mărețului „Everest”.
Andrei Breabăn

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here