Atât la Eminescu, dar şi la Brâncuşi, oamenii sunt fiinţe, eternităţi, sub cupola veşnicei treceri. Ei comunică o clipă în veşnicul zbor situat în aura trezirii. Un vers: „O să-mi răsai ca o icoană…” se regăseşte în ecloziunea Muzei adormite ca un vis de după Adormirea Maicii Domnului. O conştiinţă matură şi într-un caz şi în altul vorbesc despre frumuseţea limbajului creştin în care au elaborat conţinutul unor forme pline de posibilităţi. Deşi irealul pătrunde pe nesimţite în gândul implicat: „Te duci şi-am înţeles prea bine”. E luciul transfigurat al unui Prometeu ce parcurge spaţii cosmice uitând de lumea pământeană. Poemul eminescian prinde viaţă în concentrarea operei de artă. E simplitatea ca rezultat al aspiraţiei spre sensuri universale. Toate domeniile comunică prin dreptul la aspiraţie sugerat de Coloana fără de sfârşit dar şi de Luceafăr când „Răsare luna liniştit/Şi tremurând din apă”. Cei doi îndrăgostiţi ai lui Brâncuşi prinşi în spaţiul candid al Sărutului interoghează lumea, capturând-o în reveria unui vis amintind de un vers eminescian. O altă regăsire eminesciană în spaţiul intersubiectiv al comunicării este acel farmec a luminii reci pe care-1 poartă trupul Măiastrei printr-o logodnă a elementelor, îndeosebi a aerului. Trupul păsării se înalţă ca un mesaj din altă lume adresat omenirii. Această zburătoare din vremuri de demult descrie dorul eternităţii printr-o magnifică reînviere în Natură. Regăsim aceeaşi revelaţie pe care ne-o dă lumina. Când iubirea, ca aşteptare din „liniştea uitării”, se regăseşte în incidenţa solară a Coloanei fără sfârşit. Iar repaosul, ca permanent refugiu printre catarge, aminteşte ploaia Măiastrelor pământene.
Victoria Sârbu
