Profesorul doctor, Dumitru Gherghina, este absolvent al Şcolii Pedagogice de Băieţi din Râmnicu-Vâlcea, ca şef de promoţie, şi al Facultăţii de Filologie a Universităţii „C.I.Parhon”, Bucureşti, cu un doctorat în filologie, Universitatea din Craiova, teza „Mihail Kogălniceanu-prozatorul”, dată publicităţii în Editura Sitech, Craiova, 2000.
A funcţionat ca profesor de limba şi literatura română la Şcoala Generală Dozeşti-Vâlcea(10 ani), apoi la Şcoala Normală „Ştefan Velovan” din Craiova (30 de ani). A ocupat funcţiile de director, director adjunct, inspector și lector universitar la Colegiul Pedagogic de Institutori, Universitatea din Craiova. Este director fondator al Editurii Didactiva Nova din Craiova, din anul 1993 şi în prezent. A susţinut numeroase comunicări la sesiunile şi simpozioanele organizate de universităţile Craiova, Piteşti, Alba-Iulia şi în judeţele Olteniei. A publicat studii în revistele de specialitate, la nivel naţional: „Limba română”, „Limbă şi literatură”, „Limba şi literatura română pentru elevi”, „Revista de pedagogie”, „Tribuna învăţământului”, „Învăţământul liceal şi tehnic-profesional”; reviste literare naţionale: „Ramuri”, „România literară”, „Steaua”. A fondat şi condus „Didactiva Nova”, o revistă de informare şi cultură didactică, poate unica în ţară, în care publică permanent. A elaborat şi publicat peste 50 de cărţi ştiinţifice, ghiduri metodologice, individual şi în colaborare. Şi-a exercitat nobila profesie de profesor de limba şi literatura română ex professo. Urmare a acestei activităţi didactice prodigioase, numele profesorului doctor Dumitru Gherghina, un adevărat mentor, a devenit arhicunoscut în lumea pedagogică.
Dar profesorul doctor Dumitru Gherghina este şi un scriitor de talent, poet şi prozator, autorul a trei volume de poezii: „Nostalgii tardive” (2012), „Confesiuni de-o clipă” (2012), „Diamantele inimii” (2013), toate publicate la Editura Sitech, Craiova. Urmează un „Florilegiu” (antologie lirică), Editura MJM, 2015. A publicat și proză „Hai-hui printre amintiri”, Editura Didactica Nova, Craiova, 2013, şi „Între pământ şi cer”, Editura MJM, 2014.
După propria-i mărturisire, încercări de a urca Parnasul s-au manifestat încă din adolescenţă, era primul său experiment liric, dar a publicat în momentul în care s-a descoperit pe sine, când flacăra creaţiei a sporit în intensitate, depăşind faza manierismului adolescentin.
Ajuns pe „plaja bătrâneţii”, în prag de a deveni octogenar, urcă vertiginos pe muntele mitic din Hellada şi, dominat de fiorii „marii treceri”, de sentimentul melancoliei fragilităţii umane, încredinţează invenţiei lui Gutenberg volumul de poezii „Cântec în amurg”, apărut in Scrisul Românesc, Fundaţia-Editura, Craiova, 2016. Amurgul, metaforă simbol, strâns legat de ideea de Apus, direcţia în care coboară, se stinge şi dispare soarele. Simbolizează bătrâneţea, sfârşitul vieţii, exprimă finitul unui ciclu, prin pregătirea unei reînnoiri, urmare a unui „alt început”: „De când mă ştiu-spre mâine, ca-n trecut,/ Tot rătăcesc pe orizonturi vaste,/ Şi clătinându-mă mereu între contraste,/ Dau viaţa vamă altui început.”
De asemenea, amurgul sugerează frumuseţea nostalgică a declinului şi a trecutului. Este imaginea melancoliei şi a nostalgiei.
Volumul de poezii conţine o fuziune de elemente contrare (viaţa şi moartea; ziua şi noaptea; lumina şi întunericul), pe care poetul le uneşte cu talent. Poezia lui Dumitru Gherghina se naşte din inspiraţie: „Ca focul sacru mă retrag în mine/ Şi inspiraţia, ad-hoc, îmi vine…”, dar şi din meditaţie, filosofează despre viaţă şi moarte, despre trecerea ireversibilă, inexorabilă a timpului.
Acum, când, în general, poeţii ignoră prozodia calsică, renunţând chiar şi la punctuaţie, poetul Dumitru Gherghina recurge la o versificaţie tradiţională, supusă regulilor ritmice, metrice şi muzicale, dar, pe alocuri, se observă şi unele tendinţe ce ţin de modernism.
În ceea ce priveşte curentele literare, Dumitru Gherghina se autodefineşte: „Poemele şi prozele mele/ plăsmuite, de obicei,/ în nopţile cu insomnii rebele…/sunt clasice, romantice, realiste,/ dar cuprind şi scene idilice/ cu ţărani arătoşi şi recolte prolifice…/ Deşi cu sătenii am fost şi sunt altruist,/ nu-mi surâde deloc ideea/ Să fiu etichetat retrogradsemănătorist./ Cu toate că am fost şi sunt un temperament vulcanic,/ Nu vă ascund: „am fost şi rămân un… clasic!””.
Cu unele excepţii, poeziile au o organizare strofică, în catrene, mai rar în distihuri, dar sunt şi poeme în care versurile nu apar grupate în strofe, ci se înlănţuie de la început până în final, după concepţia şi mesajul artistic transmis de poet, fără a le mai supune regulilor prozodice: „Bunilor şi străbunilor mei”, „Dans perpetuu”, „Luciditate”, „Indiferenţă”, „Poveste de iarnă”. Sunt şi poezii în care combinarea versurilor este variată ca modalitate de grupare: „Metamorfoză”, „Citesc… şi ascult”, „Retrospectivă”, „Te crezi etern”, altele atrag atenţia prin simpla lor înfăţişare, în funcţie de intenţia artistică a autorului şi de fantezia lui. „Cea mai adevărată poezie, afirmă Shakespeare, e aceea în care se află cea mai mare închipuire.” „În imaginaţie, nu poate pune ordine decât arta, poezia”- arată Goethe. Imaginaţia, după Immanuel Kant, „este aplicarea generalului la particular”. Scriitorii trebuie să aibă în vedere permanent păstrarea unui echilibru dintre cele două categorii filosofice: generalul şi particularul. Aria tematică şi ideatică, mai precis temele şi motivele reprezintă generalul, iar imaginile poetice create ţin de sfera particularului. Fortuna labilis(lat. soarta alunecoasă), viaţa şi moartea, trecerea ireversibilă a timpului, sentimentul nostalgiei, cu dorinţa de a revedea paradisul copilăriei atât de mult iubit, de a revedea persoane apropiate, de a retrăi momente din trecut, şi iubirea sunt temele fundamentale ale volumului „Cântec în amurg”. Îmbinând lirismul cu meditaţia, Dumitru Gherghina filosofează pe tema „fortuna labilis”, frecvent întâlnită în opera scriitorilor străini şi români, începând cu Miron Costin, în poemul „Viiaţa lumii”: „…scrisu-ţ-am şi eu această mică carte, a căriia numile îi ieste „Viiaţa lumii”, arătându-ţi pre scurtu cum ieste de lunecoasă şi puţină viiaţa noastră şi supusă pururea primejdiilor şi primenelilor”. Iată şi un fragment din acest poem: „A lumii cîntu cu jale cumplită viiaţa,/ Cu griji şi primejdii, cum ieste şi aţa/ Prea supţire şi-n scurtă vreme trăitoare/O, lume hicleană, lume înşelătoare,/ Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară;/ Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară./ Trece veacul desfrînatu, trec ani cu roată,/ Fug vremile ca umbra şi nici o poartă/ A le opri nu poate. Trec toate prăvălite/ Lucrurile lumii şi mai mult cumplite./ Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte,/ Aşa cursul al lumii nu să conteneşte./ Fum şi umbră sîntu toate, visuri şi părere.” După cum se observă, în ultimul vers al poemului, apare şi motivul ,,Vanitas vanitatum et omnia vanitas” (lat. ,,Deşertăciunea deşertăciunilor, totul e deşertăciune”).
Viaţa omului e limitată şi orice ar face, el nu poate împiedica clipa fatală: „A curs viaţa mea. Mai curge şi-acum,/ S-a topit ca un bulgăre de zăpadă,/ A ars ca un codru verde, dar n-a scos fum…/ Azi e o stea ce urmează să cadă.” („Aproape de capătul drumului”). Căderea stelei, în popor, înseamnă moartea unui om. Prin caracterul ei celest, steaua este şi un simbol al spiritului, al conflictului dintre forţele spirituale şi cele tenebroase: „Ca un falnic fluviu a curs viaţa mea,/ Ca Amazonul, Nilul, şi ca râul Cerna/ Sau ca alte-nvolburate ape, spre o stea/ Care m-a ajutat, enorm, să străpung bezna” („Curriculum vitae”). „Deşi se închide cercul, a mai rămas puţin:/ O ţandără de viaţă, plină de-amar şi chin”(„Mereu am crezut…”).
Teama de moarte aminteşte de capodopera blagiană „Din adânc”: „Mamă,-nimicul-marele! Spaima de marele/ îmi cutremură noapte de noapte grădina./ Mamă, tu ai fost odat’ mormîntul meu./ De ce îmi e aşa de teamă-mamă-/ să părăsesc iar lumina?”. Iată şi câteva versuri din poezia lui Dumitru Gherghina: „La senectute, mi-e frică de înalt,/ Mă tem de veşnicul Apus/ Şi ocolesc tărâmul celălalt,/ Cărările ce duc prea sus”(„Nu sunt un temerar”). Eul liric apare în ipostazele de „turist” şi „alergător neobosit” prin „labirintul vieţii”, aceasta fiind asemuită cu o călătorie: „C-am fost şi eu un biet turist, în astă lume,/;”, „Eu mă comport ca un vajnic turist/ Mereu sunt la proră, ca-naintaş”(„Presimţire); „De-o viaţă alerg pe drumul ăsta lung.” (,,Alergător neobosit”) Acest ultim stih ne duce cu gândul la celebrul vers din capodobera lui Dante, „Divina comedie” (Purgatoriul): „Il vivere è un correre alla morte”(it.: „Viaţa e o alergare spre moarte”). O asemănare cu proverbul arab: ,,Cu primul pas făcut după naştere, omul îşi începe călătoria spre mormânt”.
Va urma
Constantin E. Ungureanu
