Prin scrierile sale filosofice, Dimitrie Cantemir se înscrie drept întemeietor al filosofiei românești: ”Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul” (1698), fără a aparține strict literaturii religioase, așa cum s-ar părea la prima lectură, este mai degrabă o carte de etică filosofică; ”Imaginea de nedescris a științei sacre” (1700), operă scrisă în latinește; ”Prescurtare a sistemului logicii generale”, cunoscută și sub numele de ”Logica”, concepută în limba latină, tradusă în românește, o lucrare care a luat naștere din intenția autorului de a scrie un manual despre regulile de gândire corectă.
Lucian Blaga a scris despre scrierile filosofice ale lui Dimitrie Cantemir într-un articol – ”Dimitrie Cantemir” – publicat în volumul ”Isvoade”, Editura Minerva, București, 1972, unde aduce niște corecturi de interpretare, pe baza unor documentări.
Prin ”Istoria ieroglifică” (1705), Dimitrie Cantemir realizează primul roman alegoric cu caracter social – politic din literatura noastră. Este prima scriere beletristică în proză din literatura română. Această istorie secretă oglindește conflictul dintre Cantemirești și Brâncoveanu, în contextul istoriei Moldovei și a Țării Românești, timp de aproximativ 17 ani (1688 – 1705).
Subiectul ”Istoriei ieroglifice”, operă întinsă în douăsprezece părți (capitole), este ascuns de autor sub haina alegoriei: Împărăția Vulturului (Țara Românească ), plină cu păsări de pradă, se află în conflict cu Împărăția Leului (Moldova), cu patrupede sălbatice și domestice la care se adaugă albinele (țăranii harnici), trântorii (scutelnicii), muștele (ciocoimea) și Împărăția Peștilor (Imperiul Otoman).
În sprijinul cititorului, în ultima parte a lucrării se află ”Cheia” cu ajutorul căreia pot fi identificate personajele și se poate urmări acțiunea. Aceasta este scrisă pe duă coloane, în coloana din stânga, nume de animale și păsări, iar în cea din dreapta, numele persoanelor. ”Corbul” este Constantin Brâncoveanu, iar ”Inorogul” (unicornul) este Dimitrie Cantemir.”Sunete jalnice, eleghii căielnice și traghicești” le întâlnim în capitolul al VIII-lea, ”jelania și blestemul firii pentru nenorocirea Inorogului”. Conștient de necesitatea formării unei limbi unitare românești, apelează la cuvinte din graiul ardelean și maramureșean, mai ales din cel muntean, pentru elaborarea unei terminologii științifice. Monotonia acestei scrieri este evitată în mare măsură prin folosirea de teme folclorice, scrie versuri în genul bocetului, al blestemului sau al descântecului. Cantemir introduce pentru prima dată elegia în literatura română. Semnificativă este plângerea naturii asupra nenorocirii Inorogului: ”Clătească ceriul, tremure pământul, aerul trăsnet, mării negură vântul să aducă”. După aceste calamități terestre, trece la cele cosmice (soarele, luna, stelele, toate constelațiile cu nume de animale, ”tot dobitocul ceresc”).
De remarcat caracterul plastic al portretelor celor doi miri când descrie nunta lui Mihai Racoviță și Ana Dediului și reprezentarea personificată din final, a participanților din alaiul nunții: ”țânțarii cu fluiere, greierii cu surle, albinele cu cimpoi, cântec de nuntă cântând, muștile în aer și furnicile pre pământ, mari și lungi danțuri ridicară; iară broaștele toate împreună cu brotacii din gură cântec.” Acest fragment ne amintește de feericul episod eminescian al nunții în codru din poemul ”Călin (file din poveste)”. Într-un fragment din ”Scara numereleor și cuvintelor străine tâlcuitoare” al romanului ”Istoria ieroglifică”, Dimitrie Cantemir prezintă un glosar de neologisme enumerate în ordinea alfabetului latin din care przentăm câteva: anonym – ”cela ce izvodând ceva numele nu i se știe, fără nume”, atheist – ”Fără Dumnăzău, om carile vrăunui Dumnăzău nu i se închină”, Ethna – ”numele unui munte în Sichilia, care din sine aprinzându-se, arde”, avocat – ”cela ce trage pentru altul pâra cu plata”.
Un spirit cu preocupări universale după modelul umaniștilor, în perioada petrecută la Constantinopol, Dimitrie Cantemir studiază muzica turcească. Neculce, în cronica sa, spune că ” așa știe dzice de bine la tambură (vechi instrument muzical cu coarde de metal, asemănător cu mandolina, dar cu gâtul mai lung decât al acesteia) încât niciun țarigrădean nu putea dzice bine ca dânsul”. Compune un ”Tratat de muzică turcească”, singura lucrare scrisă în limba turcă, în care dă explicații de teorie muzicală și inventează cele 33 de note muzicale într-un sistem bazat pe alfabetul arab. Muzicologia turcă contemporană îl consideră pe Dimitrie Cantemir drept unul dintre cei mai strălucuți compozitori de muzică clasică turcă.
La cererea lui Petru I, Dimitrie Cantemir scrie ”Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane” (sistem al religiei mahomedane), în 1722, o scriere apărută în limba latină și tradusă în limba rusă, în care face o descriere a religiei mahomedane la toate popoarele care o împărtășesc. Lucrarea cuprinde informații foarte variate și prețioase, care îmbrățișează întreaga cultură și viață mahomedană de la sfârșitul veacului al XVII-lea și începutul veacului al XVIII-lea. Prin aceasta, D. Cantemir este unul dintre marii orientaliști. Faima lui de orientalist s-a răspândit în toate cercurile științifice ale Europei, fiind recunoscut timp de un secol drept principală autoritate în istoria și cultura otomană.
Consultând o exegeză contemporană realizată de Serviciul metodic al Bibliotecii Centrale de Stat a Republicii Socialiste România în lucrarea ”Dimitrie Cantemir, domnitor și savant de reputație mondială”, București, 1973, ce conține o bibliografie a scrierilor lui Cantemir și o bibliografie a autorilor care i-au comentat vasta operă a marelui umanist privit în ipostazele: istoric, etnograf, filosof, om de știință, literat, lingvist, muzicolog, orientalist, urmate de citate din scrierile sale, am putut să constatăm de câtă reputație s-a bucurat în paginile unor spirite alese, românești și europene.
În Prefața ”Istoriei lui Carol al XII-lea”, Voltaire îl recomandă pe Dimitrie Cantemir ca un adevărat cercetător care, în istoriografia invadată de ”mizerabile basme”, prințul moldovean aduce la lumină adevărul istoric: ”Consultați adevăratele anale turcești adunate de prințul Dimitrie Cantemir și veți vedea cât de ridicole sunt toate aceste minciuni.” Este citat, de asemenea, în ”Don Juan”de Byron și în ”La légende des siècles” de Victor Hugo. Deși în țară a trăit doar 16 ani din cei 50, sufletul de moldovean nu l-a părăsit niciodată.
În toate scrierile lui Dimtrie Cantemir se reflectă ideile progresiste ale umanismului renascentist, curent care se manifestă în Moldova și Muntenia începând cu secolul al XVI-lea ( Nicolaus Olahus) continuând în secolul al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea (voievozii: Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir și cronicarii: Grigore Ureche, Miron și Nicolae Costin, Stolnicul C. Cantacuzino și alții). Dimitrie Cantemir, cel mai de seamă umanist, prin cultura sa enciclopedică, s-a impus lumii științifice occidentale încă din timpul vieții sale, ca unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai lumii, cel mai mare gânditor și om de știință din cultura românească veche. Pe bună dreptate, a fost asemuit cu cele mai reprezentative figuri ale Renașterii, de exemplu, Lorenzo de Medici și Pico della Mirandola.
E de mirare cum a izbutit Dimitrie Cantemir să lase posterității o asemenea operă atăt de bogată în condițiile ce i-au fost hărăzite, într-o viață negrăit de zbuciumată, de agitată, ca om politic și de arme, având în vedere că pentru realizarea acesteia e necesar să aibă parte de liniște, răgaz, de contemplare și cercetare. E un miracol, numai o minte genială reușea acest lucru.
O așa minune l-a determinat pe Lucian Blaga să-și înceapă articolul publicat în cartea sa , ”Isvoade”, Editura Minerva, București, 1972, astfel: ” Dacă mi s-ar cere să caracterizez prin anticipație și în chip fabulos figura lui Dimitrie Cantemir, nu aș alege ca simbol nici îngerul din alte tărâmuri, nici leul, nici vulturul din lumea noastră, ci o ființă pe jumătate reală, pe jumătate de poveste și de legendă: unicornul (inorogul), o plăsmuire sugestivă a imaginației mitologice. Este inorogul, animal cu copite nedespicate și cu un corn lung ce izbucnește drept înainte din mijlocul frunții. Sub masca inorogului se ascunde Dimitrie Cantemir, în romanul său alegoric ”Istoria ieroglifică”. În literatura medievală, după Lucian Blaga, inorogul era un simbol al castității și al puterii spirituale.
Dimitrie Cantemir deschide familia spirituală de tradiție enciclopedică, cu o minte atotcuprinzătoare, continuată de I.H.Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga și Mircea Eliade, toți cu reputație mondială.
Constantin E. Ungureanu
