N-am debutat cu cărţi de teorie, istorie, critică şi eseistică literară decât după ce am tipărit două volume de interviuri şi publicistică literară „Întâlnirea cu aproapele nostru” şi am susţinut în „Columna” lui Gheorghe Grigurcu rubrica de „dialoguri pe hârtie” (unde i-am avut ca invitaţi pe Octavian Paler, Barbu Cioculescu, Gabriel Dimisianu ş.a.).
Daniel Cristea-Enache e un tânăr doctor în filologie şi profesor universitar care a făcut o strălucită carieră de critic literar şi de autor de convorbiri cu mari personalităţi ale contemporaneităţii române. S-a arătat astfel a fi el însuşi un as al profesiei multiculturale şi un performer al breslei specialiştilor în câteva domenii care interferează constant în viziunea-i „revoluţionară cu măsură”.
Când poetul Liviu Clisu, slujbaş de nădejde al Bibliotecii Judeţene „Christian Tell” Gorj, mi-a pus în braţe un „teanc” de titluri aparţinând lui Daniel Cristea-Enache – unul mai gros decât altul – m-am îngrozit. Spăşit m-am retras, cu-ele cu tot, la biroul meu de lucru, şi vreo două-trei săptămâni le-am frunzărit… absent, apoi… prezent, apoi… dezmorţit din inerţia-mi circumspectă, apoi… realmente interesat.
Pe urmă frunzele s-au transformat în mii de coli înnegrite cu litere, sintagme, paradigme, noţiuni/concepte, judecăţi de gust / de valoare. Ce mai! Mi s-au revelat ca o operă de-sine-stătătoare axiologico-fenomenologic constând în serii de texte cu o cotă de rezistenţă în spaţiotimp şi în acest păcătos regim, relativizant, al unei postmodernităţi care-a apus de mult, dar din cadavrul căreia hienele îmbătrânite şi neputincioase se mai hrănesc şi azi.
Spiritual foarte viu, inteligent, cu un condei ascuţit ca al lui Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu, Eugen Negrici, Vasile Spiridon, Ion Trancău, Silviu D. Popescu ş.a., intelectualul rasat Daniel Cristea-Enache, după ce în fine i-am chiar citit trei „tratate” consistente/solide, mi-a insuflat / mi-a reînsufleţit speranţa că viitorul teoriei literaturii e pe mâini bune, orientate corect, cu o gândire pozitiv-constructivistă şi de o impecabilă pedagogie a imaginarului.
Dar, vai, realizând simultan, că mă găsesc într-o postură ingrată, aveam nevoie de o idee de lucru, de abordare a acestui întreg copleşitor şi la propriu, şi la figurat! M-a salvat Atelierul Naţional de Poezie „Serile la Brădiceni”. Întâmplător – sau, dimpotrivă, cu deschidere în perspectivă –, Daniel Cristea-Enache a cronicărit şi comentat şi intervievat pe majoritatea laureaţilor A.N.P.S.L.B. Gheorghe Grigurcu (2002), Gabriel Dimisianu (2003), Alex Ştefănescu (2004), Marian Drăghici (2006), Şerban Foarţă (2007), Ilie Constantin (2008), Nichita Danilov (2009), Tudorel Urian (2009), Nicolae Coande (2012), Liviu Ioan Stoiciu(2013).
I-am reaşezat, în această paradigmă, motivându-mi astfel, nenegociabil, pretextul eseostudiului de faţă, evident, dintru început, unul metaexegetic (fie metacritic, fie metapoetic, dar şi transcritic / transpoetic, cu sau fără voia autorului aflat sub… microscopul meu de nou teoretician al transmodernismului de… mâine – n.m.).
2. Ce noroc şi pe Gheorghe Grigurcu! Să fie el primul între cei dintâi, pe lista lui… Daniel Cristea-Enache. (Deh! e la modă chestia asta cu lista, căci Adrian Dinu-Rachieru, într-o cărţulie de-a sa, a avansat şi ipoteza unei „liste a lui I.P.-B.”, adică a mea). Dar cu un interviu reprezentativ, compania care i se asigură fiind de excepţie: Nicolae Breban, Augustin Buzura, Gabriel Dimisianu, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Dumitru Micu, Virgil Nemoianu, Octavian Paler, Andrei Pleşu, Eugen Simion, Mihai Şora ş.a. De fapt convenţional: interviu, căci, cum exact precizează Daniel Cristea-Enache – e „o polemică bună ca model” de transcens „incompatibilităţile culturale”, dintre cei doi tovarăşi de comunicare (şi transcomunicare, desigur – n.m.).
Aşa că D.C.-E. are curajul să se delimiteze de cel pe care-l provoacă la discuţie reamintindu-mi că rămâne de neclintit în poziţia de adept al predominaţiei esteticului asupra aspectului moral al unei scriituri… programatice (doctrinare). Şi drept consecinţă îl citez copios şi cu o satisfacţie deloc reprimată: „Mărturisesc că şi eu sunt sensibil la aspectul moral, dar nu-l pot echivala cu cel strict estetic. Sadoveanu, de pildă, nu a fost un monument de etică, dar este indiscutabil un mare prozator. Arghezi a scris versuri „la stemă” şi pe vremea lui Carol al II-lea, dar rămâne un mare poet. Nicolae Breban a compus nişte dedicaţii cuplului Ceauşescu, dar romanele pe care le-a scris fac din el unul dintre cei mai importanţi romancieri contemporani. Ion Caraion, care i-a turnat la Securitate pe cei mai buni prieteni ai săi, rămâne un poet de calibru”. (Vezi Daniel Cristea-Enache: Sertarul Scriitorului Român. Dialoguri pe hârtie; Polirom, Iaşi, 2005, pp. 80-98).
Pe preopinientul Gheroghe Grigurcu nu se teme să-l intrige creativ, reproşându-i – apreciez, şi eu, pe alocuri, întemeiat – lipsa unui anumit accent axiologic (acela pe care, în pornirea întreprinderii mele eu afirm net că D.C.-E. îl are – n.m.). Iar îi reproduc un pasaj edificatoriu, cu aceeaşi plăcere în relief: „Pe de o parte, intraţi (domnule Gheorghe Grigurcu, n.m., I.P.B.) în interiorul poeziei câte unui autor lipsit de mare însemnătate (de la Constantin Abăluţă la Bogdan Ghiu şi de la Petre Got la Ştefania Plopeanu) cu o jerbă de notaţii şi „explicaţii” seducătoare stilistic, dar neacoperite de valoarea intrinsecă a obiectului literar. Pe de altă parte, îi destructuraţi şi îi „revizuiţi” nemilos pe un Nichita Stănescu sau un Marin Sorescu, poeţi aflaţi – în opinia majorităţii criticilor şi în convingerea publică – în vârful canonului nostru postbelic” (Idem, ibidem).
Ca de obicei, un magistru al cuvântului scris, precum Gheorghe Grigurcu, îşi scapă pielea onorabil, contrându-l cu aceeaşi nedezminţită cerbicie. Hai să-l las şi pe onorabil patron absolut al Amarului Târg şi al „Columnei” – să se disculpe: „Onorabilitatea e una, strălucirea e altceva… Am propus, deci „canonul” meu personal… Nu pot a nu mulţumi proniei cereşti că mi-a dat şansa de-a scrie întocmai ceea ce cred…” ş.a.m.d.
3. Cum adevărul e întotdeauna „la mijloc de codru des eminescian” ori „la mijloc de luminiş” heideggerian, voi depăşi posibilul impas trecând la următorul laureat de pe „lista lui D.C.-E”: Gabriel Dimisianu, un criticom autentic, un brav comiliton (mi-a reţinut interviul din „Columna” într-o carte a domniei-sale apărută, în 2003, la „Eminescu”, vezi „Addenda. Un interviu”, în „Gabriel Dimisianu: Amintiri şi portrete literare”, pp. 249-275).
Convorbirea, categoric esenţială, poartă drept „stea în frunte” o propoziţie fundamentală, tragic de reală: „Marii creatori plătesc uneori scump pentru imaginea lor mitizată”, la care subscriu înspăimântat.
Masiva antologie „Lumea criticului” o am în biblioteca-mi ionaionică şi am inclus-o într-o bibliografie obligatorie, aferentă „tratatelor mele academice”. Surâzând (mefistofelic şi cu dedesubt? – n.m., I.P.B.), Daniel Cristea-Enache îl aruncă „din prima” pe „bietul” interlocutor într-o autoreferenţialitate dilematică, dacă e, din „funcţia”-i socială, de critic literar, „un fel de parazit ce trăieşte pe spinarea altora, din munca poetului, a romancierului, a dramaturgului… Greierele şi furnica, altfel spus”. Ce părere putea să aibă Gabriel Dimisianu? Să vedem dimpreună, producători, hermeneuţi la cârmă, receptori/recititori (de-ai lui Matei Călinescu? – n.m. I.P.B.) lacomi de-a-şi îmbunătăţi condiţia umană (din insipid consumator în salutar coautor – n.m.): „Critica fără literatură (fără obiect) desigur că nu este cu putinţă. Dar critica nu parazitează literatura, ci o însoţeşte complinitor… Instinctul creator al artistului trebuia vegheat, „strunit” din interior. Căci din interiorul literaturii acţionează critica şi nu din afara ei, cum greşit se mai crede”.
În „chestiunea arzătoare” a Eminescului, D.C.-E are – şi mă bucur – o opinie în continuare optimist-favorabilă, în virtutea căreia nici unul dintre criticii importanţi care au scris despre el… nu l-a mitizat, ci, dimpotrivă, l-a analizat. Oricum, finalul dialogului mă dumireşte, elocvent, de ce-am devenit eu alergic la termenul de postmodernism; fiindcă, între timp, se declaraseră „alergici” la acest pseudofenomen Alexandru Paleologu şi Andrei Pleşu. Iată-mă-s perfect întemeiat să-mi promovez şi pe mai departe transmodernismul şi să-mi institui propria „listă” cu valori transcendente futilului, pornografiei, modelor perisabile etc.
4. Pentru Daniel Cristea-Enache, un „junimist” dezinvolt/entuziast al metaliteraturii actuale, Alex Ştefănescu e „un Candide bine făcut” care iniţial îl iritase prin „prestaţia critică… sub semnul superficialităţii, al lipsei de profesionalism”, dar cu care, mai târziu, va solidariza (în cazul Eminescu, al postmodernismului bizar de la „Observator cultural” etc.). Îi va reciti proza din „Întâmplări”, din 2000, elogiindu-i, onest, ştiinţa povestirii în „aventuri narate strict-imaginare, unele comic-absurde” (vezi Daniel Cristea-Enache: Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură română; ed. Albatros, Bucureşti, 2005, pp. 387-395). „Se vede că scriitorul – observă criticul de serviciu, atent la proza unui coleg prodigios şi celebru, dar neintimidat de cele două calităţi de anvergură… naţională – pune preţ pe reacţia bună a cititorului şi încearcă să i-o stârnească printr-un ton direct şi familiar” (Idem, ibidem) ori printr-alt ton tandru-ironizant, umorul fiind emergent din întâmplarea însăşi.
5. Îl simt pe Daniel Cristea-Enache asemenea, cumva, mie. Marian Drăghici – cel din Harrum. Cartea Ratării – îi e modelul de creator conştient de vocaţia sa, pe care şi-o respectă printr-o trudă greu imaginabilă în faţa paginii albe. Criticul îi preţuieşte poetului optzecist – ca şi Lazăr Popescu (acesta în „Cinci voci ale optzecismului”, vezi eseostudiul „Roza mentală a poeziei”, pp. 53-97) – spiritul profund religios. „Viziunile-i mistic-poetice sunt interesant asamblate într-o textură aparent postmodernă, ce ar reclama absenţa transcendenţei şi delectarea cu imanentul, autoreferenţialitatea şi tot restul”. „Nici optzeceist tipic nici nouăzecist cu totul, Marian Drăghici ia din postmodernismul literar numai tehnicile, nu şi relativizarea obţinută, în principiu, prin folosirea lor”. Şi le utilizează – adaug eu – cum altcumva decât… transmodernist?!
Axa poeziei lui Marian Drăghici este suferinţa. Nu una abstractă, ci acut personală, prin ardenţa sentimentului, ritualitatea poeziei fiind înfrântă prin intensitatea trăirii, celebrarea fiind şi ea subordonată biografiei. Aspectul de proiect auctorial suprapus unui traiect existenţial de căutare consecventă a unui Ierusalim ceresc îi aduce poetului eliberarea de / din postmodernism (nu şi din postmodernitate, care-i cu totul altceva – n.m.). „Dar esenţială este această structurare „din mers”, înţelegerea poemului ca un proces, un traseu determinat de paşii poetului. Versul modernist, perfect închegat şi, de multe ori „dublu rafinat” ca epură a realului, nu poate oferi decât cenuşa simbolică a combustiei interioare”.
Concluzia lui Daniel Cristea-Enache că Marian Drăghici se numără printre cei mai valoroşi creatori afirmaţi după 1990 este îndreptăţită. Deşi e oarecum şi prea… prudentă. Marcă inconfundabilă a unui spirit critico-hermeneutic lucid neîntrecut.
Prof.dr. Ion Popescu-Brădiceni
