X
În publicaţia Epoca din 23 noiembrie 1896, inegalabilul comediograf I.L. Caragiale a publicat schița Cum se naște o revistă? E de prisos să mai afirmăm că şi în domeniul prozei scurte Caragiale menţine viziunea comică şi stilul ridiculizant. Nu putem ignora prin această aproape banală opinie critică, nici cealaltă dimensiune, tragică sau monstruoasă, a prozei caragialiene.
În schiţa menţionată, ca om practic narativ, obiectiv, autorul sporeşte autenticitatea, mărturisind că relatează succint şi neutru cum s-a născut revista Avântul tinerimii, Litere, Ştiinţe, Arte etc. O circulară adulatorie subliniază, în contextul schiţei, şi se adresează naratorului, ca unui cunoscut iubitor al literelor, ştiinţelor şi artelor, încât consimte să ia parte la fixarea titlului şi alegerea comitetului de redacţiune. Pentru aceasta, este recomandat, ca, model, cercul tinerilor: domnii Nicolae Georgescu, George Nicolaescu, Marin Dumitrescu, Dumitru Marinescu, Basile Ştefănescu, Ştefan Basilescu, Mihai Dobrescu, Dobre Mihăiescu, Traian Necşulescu şi Raul Popescu. Artificiul originar al comicului onomastic sau antroponimic, aparent facil, este irezistibil.
Se procedează apoi la alegerea comitetului redacţional compus din doisprezece inşi care au întrunit majoritatea voturilor: preşedinte, domnul Ilie Constantinescu de la Ţurloaia, amicul naratorului urmat de trei vicepreşedinţi şi opt secretari. Sumarul primului număr este transmis la toate ziarele din capitală, cu precizarea că Avântul tinerimii apare irevocabil la 1 ale curentei cu următorul interesant sumar, inserat în structura schiţei după acelaşi surprinzător procedeu caragialian preoptzecist sau intertextualist.
Autorul / naratorul, devenit personaj literar, colaborează la revista nou-născută cu un studiu aparent exotic, Teatru la chinezi, semnând cu pseudonimul arhicunoscut, banalizat şi laconic Ion şi alcătuit într-un alt mod foarte original din citate găsite, chipurile, într-o dare de seamă a unui jurnal francez de provincie, stârnind, prin acest ficţional eseu dramaturgic, complimente măgulitoare.
Având afaceri de familie, naratorul-personaj părăseşte vreo trei luni capitala, deplasându-se la ţară. S-a întors precipitat şi a dat fuga la cafeneaua Fialkowsky, spre a lua parte la şedinţele Academiei libere. A aflat cu stupoare, de la chelner, că revista Avântul tinerimii a sucombat, încetându-şi apariţia. Siderat, autoironic şi persiflant, Caragiale ar fi putut să introducă în finalul schiţei, ca epilog, şi un fastidios… necrolog. Este totuşi o pretenţie prea mare şi ridicolă a unei posterităţi ingrate! Necrologul apare însă ingenios şi sugestiv, insinuant, în economia schiţei.
Autorul autentic preferă să angajeze, ca personaj, un dialog absurd, dar magistral, de stringentă actualitate în peisajul publicistic gorjean. Invocă pentru acest dialog, ca interlocutor, tocmai pe preşedintele N. Ilie Constantinescu de la Ţurloaia. Acest dialog, cu substanţă de teatru absurd, suplineşte necrologul!
– Ce s-a întâmplat cu Avântul nostru?
– S-au risipit monşer.
– Raul Popescu?
– E în Târgul Jiului. L-a luat tat’său, popa-au venit ai lor la putere….e secretar la comitetul permanent.
– Dar ceilalţi?
– Dracu ştie.
– A propos…dar poetul Necşulescu?
– Necşulescu? ce nu ştii?
– Nu.
– A murit!
– Nu mai spune!
Cele trei enunţuri narative care rotunjesc armonios scena dialogată în economia schiţei sunt sobre, lapidare şi dezarmante, prin simularea unei situaţii grave, derizorii însă, tragi-comice şi consolatoare: Iată ce s-a întâmplat cu Avântul tinerimii! Iată cum se naşte o revistă! Nu aşa de greu! Este concluzia ilariantă a autorului şi personajului literar.
Nu ni se pare hazardată nici opinia după care I.L. Caragiale, contemporanul nostru, anticipează, chiar dacă involuntar, dar cu instinctul creatorului de proză veritabilă, postmodernismul de la sfârşitul secolului XX. Un argument peremptoriu, chiar irefutabil, devine truvabil spre finalul eseului D’ale Caragialelui: Călătorul, Crăcănel, Lache, semnat de Gelu Negrea în paginile 12-13 din revista Luceafărul nr. 34 din 22 septembrie 2004, în care conchide că mare parte a operei lui Caragiale îl proiectează în plină metafizică a sfârşitului de secol XX. Acest critic şi istoric literar, are cutezanţa, în imunda şi ingrata noastră tranziţie, de a proiecta şi a finaliza, cu strălucită acurateţe profesională, un Dicţionar subiectiv al personajelor lui Caragiale (A-Z), vol. I.
Schiţa lui Caragiale despre apariţia şi dispariţia revistei Avântul tinerimii ne determină să medităm la o realitate publicistică dezolantă, de actualitate pentru cultura şi literatura gorjeană, când reviste importante precum Polemika Veche, Caietele Columna şi Confesiuni au avut sau pot avea un destin asemănător publicaţiei caragialiene. Cert este că revista Polemika Veche, coordonată de directorul Doru Strâmbulescu, a dispărut din motive financiare şi prea profesioniste, elitiste, iar celelalte două, Caietele Columna şi Confesiuni, nu mai apar în prezent din alte motive, mai mult sau mai puţin oculte. Deocamdată, județul Gorj poate oferi cititorilor de cultură și literatură doar două reviste cu acest profil, Portal Măiastra, editată de scriitorul Zenovie Cârlugea și Ad Mutrium, coordonată de scriitorii Nicolae Dragoș și Mircea Tutunaru, și cotidianul independent Gorjeanul.
Ion Trancău
