Bicentenarul Avram Iancu (XVI)

749

,,Pentru a menține ordinea și siguranța în cercurile și satele românești, și pentru a ne apăra contra terorismului maghiar, mă întorsei , după împrăștierea adunării, în munții mei și, așezându-mă la Câmpeni, începui organizarea gărzii naționale…”
(Din Raportul prefectului de legiune Avram Iancu, redactat în limba germană de Ioan Maiorescu)

:,, …Spălați armele voastre, / Degrabă s-alergăm,/ Din locurile noastre,/ pe dușmani s-alungăm/.

Dacă la Abrud dezarmarea maghiarilor s-a făcut pașnic, ca de altfel și-n alte locuri (Baia de Criș, Câmpeni, Offenbaia, Roșia, Trăscău etc), au fost și foarte multe incidente violente, unde a curs mult sânge, de o parte și de alta. De pildă, la Zlatna au curs torenți de sânge, chiar sânge nevinovat! În Zlatna era o puternică gardă națională maghiară. Socotită ,,unul dintre cele mai șoviniste centre ale vremii”, așezarea era centru administrativ, aici erau și topitoriile fiscului, ,,colonia de funcționari, meseriași și alți maghiari, nemți și armeni, tocmai pentru că era mică s-a îngrijit încă din primăvară ca să se armeze bine” (Raportul lui Avram Iancu, p.53.). Fiind numit de curând prefect al zonei, avocatul Petru Dobra ,,nu avuse timp să armeze și să disciplineze cetele”.
Operațiunile de dezarmare s-au dovedit a fi deosebit de sângeroase datorită nerespectării celor convenite de către maghiari. Gazeta de Transilvania în numărul său din 25 octombrie 1848 va relata: ,,Românii din Zlatna și din împrejurimi, adunându-se la 22 octombrie, provocară pe Nemegyei, admnistratorul, ca să adune garda maghiară și să le spună: 1.Ca să dee arme și românilor sau dacă nu să le depună și ei; 2.Să dee jos steagul Uniunii și să înalțe steagul împărătesc negru-galben. Adunându-se garda maghiară în piață față cu românii, n-a vrut să îndeplinească niciuna din cererile românilor, din contra jurară să nu depună armele din mână și să apere steagul tricolor unguresc până la ultima pictătură de sânge. Încă poftiră ca și românii să jure, asemenea credință, ministrului din Budapesta. Românii auzind aceasta începură a se împrăștia. Era o frică mare și de o parte și de alta. Românii se temeau căci se lățise vestea că ungurii vor să-i taie nearmați cum erau, ungurii că se apropie Iancu. A doua zi se adunară ungurii și românii, însă acum aceștia armați în putere mai mare”. Pentru a evita o confruntare sângeroasă, preotul Ionuț încearcă aplanarea confilctului, rugând ambele părți să depună armele. Maghiarii însă recurg la un șiretlic: ,,Românii mai docili le depun și stau cu picioarele pe ele; ungurii însă nu le slobod de tot din mână, ci numai țineau puștile plecate între picioare. În asemenea poziție, când românii erau ca și dezarmați, Nemegyei, dintr-o fereastră face cu sabia semn de foc; ungurii slobod puștile asupra românilor. Dar împușcăturile trecură peste români, care, într-o clipă, se plecară să-și ridice armele de supt picioare;numai popa Ionuț-făcătorul de pace Ionuț-care n-avea a se pleca după arme, stând în picioare căzu mort”. După ce au incendiat biserica românescă și alte clădiri publice, inclusive topitoriile fiscului, văzându-se înconjurați de români, superiori ca număr și înfirebântați de acele ,,fapte mârșave”, maghiarii, au luat-o la fugă spre Petroșani, dar românii ,,se luară după ei și nu cruțară sex nici vârstă ci tăiară tot ce întâmpinară îmbrăcat orășenește, încât numărul ucișilor unguri bărbați cu femei se socoate peste 400”. Cât privește numărul celor uciși la Zlatna, ziarele maghiare se vor întrece în acuzații, ținta lor fiind Avram Iancu, vorbind frecvent depeste 650 de morți. Gazeta de Transilvania concluziona: ,,Cei care își mai scăpară viața în Zlatna au a mulțumi avocatului Petru Dobra și prefectului de gardă Avram Iancu,care sosise acolo, cum și parohului român Balint” (Gazeta de Transilvania, Anul XI,nr.87 din 25 octombrie 1848). Deși în toate scrierile autorilor maghiari vinovăția ,,măcelului” de la Zlatna fost pusă pe seama lui Avram Iancu, în tot timpul dezarmării gărzilor maghiare acesta ,,își dădu necontenit silința să înfrâneze pasiunile” conaționalilor săi, prin această trăsătrură caracterială împiedicând multe vărsări de sânge. Dovedind onoare, sinceritate și realism politic, despre același incident sângeros de la Zlatna, în raportul său Avram Iancu va menționa preocuparea avută privindu-i pe ceilalți supraviețuitori: ,,Primind întristătoarea veste, mă grăbii să iau măsurile necesare, pentru a pune în siguranță la Abrud pe funcționarii rămași în viață, copiii și femeile au fost pe cât se poate cruțate, primite în casele țăranilor români și duse apoi la Alba Iulia” (Raportul lui Avram Iancu, op.cit, p.84).
Atașat jurământului de pe Câmpia Libertății, Avram Iancu acționa nu numai ca ,,părinte al patriei”, ci și ca fiu al acesteia, interesul major al său fiind limitarea cât mai mult a ororilor, a distrugerilor bunurilor publice și private. După incidentele de la Zlatna, care aduseseră mari pagube vistieriei, în calitatea sa de Prefect General și de tribun, Avram Iancu ,,se sili până la 1 noiembrie a readuna peste jumătate din banii și din metalul nobil de predat în ziua sângelui” (Gazeta de Transilvania, Anul XI, nr 88 din 28 octombrie 1848). Despre aceeași latură a revoluționarilor români, devotați total patriei, a scris în raportul său și Simion Balint: ,,Locuitorii din împrejurimi au restituit în 3-4 zile aproape 2000 de galbeni, mai multe măji de argint și aramă prefăcute în monedă, precum și câteva livre de aur, care fuseseră furate din casele erariale” (Raportul lui Simion Balint, în V. Popescu-Rîmniceanu, op.cit., p.179.În continuare se va cita ,,Raportul lui Balint”).
Năpraznică furtună se abătuse asupra pământului transilvan! Pârjolirea caselor și avuturilor, mistuirea în flăcări a lăcașurilor lui Dumnezeu, uciderea pruncilor și femeilor, batjocorirea simbolurilor naționale și câte alte asemenea nelegiuite și barbare fapte s-au întâmplat din a doua jumpătate a lunii octombrie nu pot fi îndeajuns cuprinse cu mintea trăitorului de azi. Nu se răceau bine trupurile celor care soarta le rezervase o funie agățată de un copac, că în același loc, peste o zi sau două-trei, altele, din partea adversă, completau imaginea sinistră a războiului civil. Pioasă recunoștință către jertfitorii pentru libertate de atunci, cinste celor care le-au consemnat în scris, onoare celor care le-au inventariat apoi din surse orale. Iar mentalul colectiv de atunci și de azi a sensibilizat profund cu cele ce se întâmplau în bogații noștri munți, iar Avram Iancu era peste tot, vântul ducând peste crestele munților și-n văi chemarea la luptă a moților pentru salvarea neamului: ,,…Spălați armele voastre, / Degrabă s-alergăm,/ Din locurile noastre,/pe dușmani s-alungăm/.
Însuflețiți de vorbele tribunilor, cetașii noștri, în ajutorul cărora au venit femeile, preoții români, munții, văile, apele, pădurile, au început să prindă aripi și victoriile au venit și ele, una mai strălucitoare decât alta. Prima dintre acestea a fost la Cricău, ea venind după ce, la Sân-Craiu (Sâncraiu), pe Mureș, ,,mai multe companii de honvezi și gardă ungurească au atacat pe neașteptate gloatele lui Axente și, profitând de o ceață groasă, le-au pus pe fugă”. Încurajați de acea ușoară izbândă, ,,ungurii conduși de baronul Bànffy și căpitanul Baumgarten trecură Mureșul atacând la 28 octombrie lagărul de la Cricău. Gloatele românești respingând atacul cu îndrăzneală, se încinge o luptă aprigă care ținu câteva ceasuri”. Potrivit raportului lui Avram Iancu, în acel moment a intervenit inteligența unui student din Blaj, care ,,născoci o nouă șiretenie”: ,,el își umplu sumanul cu paie și-l înfipse în parul unui gard. Această șiretenie o imitară mai mulți români și astfel apăru un rând întreg de oameni de paie, pe care maghiarii îi luară drept luptători adevărați, în negura care se lăsase pe poalele munților și care ținu mai multe ore”. Stratagema a avut efectul scontat căci, în timp ce mulți dintre luptătorii maghiari își deșertau puștile în păpușile de pe gard, garda română ,,se formă în coloane contra flancurilor ungurești și, după un atac curajos din mai multe părți deodată, inamicul fu respins cu pierderi mari din parte-i și fugărit până la Teiuș” (Raportul lui Avram Iancu, p.85).
Luptele românilor din Ardeal, din anii 1848-1849, au pus în evidență legătura intimă dintre elitele spirituale și talpa țării. Dacă la adunările naționale ale românilor elitele au trasat și au luminat calea de urmat, când au început luptele pentru dezarmarea gărzilor maghiare și apoi, pentru apărarea cuceririlor revoluționare și a patriei, elitele din fiecare așezare n-au stat locului, ci au alergat în fruntea mulțimilor.
(Va urma)
Dumitru Cauc

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here