Muzele își aleg poetul; îi studiază corpul, îi scanează inteligența, memoria, îi diseminează creativitatea.
Ah, muzele sunt – și fac asta chiar prea des – foarte capricioase, cumva pe cât de seducătoare, tot pe atât de selective.
Îl invită pe poet la un ospăț imperial, undeva în Empireu; se întâmplă într-un regim eminamente oniric, deși, evident, spațiotimpul emană neîncetat un abur, esențial, epicoliric; cum postmodernismul s-a dus pe pustii, eu am procedat, cutezător, a schimba paradigma: pe cea veche cu cea nouă: cea transmodernistă.
Muzele convoacă la sympozion și pe prințesele-buburuzele; acestea susțin, oleacă elitiste, reîntoarcerea la natură; tot dau din gură infatigabile despre rostul Poeziei de a reîntoarce Literatura Scrisă la origini și la hermeneutica fondatoare. Despre misiunea ei de a pacifica religiile între ele, stelele de pe cer, planetele lor areopagice, zonele încă magice.
În Atelierul meu de creație și reinventare a noțiunii de text, serile la Brădiceni, până și Homer cel mitic își poate vedea chipul eteric în Oglinda cu interferențe menite să-și rezidească Înțelesurile Pure. Am convenit cu muzele, într-o fantă de timp futurist, să ne retragem dimpreună, undeva pe Lună, spre-a-i celebrare pe clasicii greco-latini. Să aprindem, în Palatul Reînvierilor Asimptotice, făclii ca pe crini ori ca pe semiozele-roze mereu deschise.
Ah, misionarul ce mi-s fi-voi, neguțătorul ideal al valorilor pururea nemuritoare ale Cetății.
Ion Popescu-Brădiceni
