În deja celebra Colecţie „Serile la Brădiceni” a apărut zilele acestea de sub tiparul unei edituri prestigioase din „capitala” Moldovei, o carte de poeme de dragoste emoţionantă, vibrantă, posesoare a unui mesaj intens sufletesc-spiritualizat, semnată de un poet din capitala Basarabiei, Ion Anton, director al revistei din Chişinău „Florile Dalbe”, un săptămânal al Ministerului Educaţiei, Culturii şi Cercetării al Republicii Moldova, totodată scriitor de succes, dacă luăm şi romanul, recent premiat în România „Ieşirea din uitare”, asupra căruia mă voi pronunţa cu alt prilej.
Autorul a acceptat propunerea coordonatorului colecţiei, scriitorul Ion Popescu-Brădiceni, să-i fie găzduită cartea de versuri, al cărei titlu incitant „Dezgolirea sufletului de trup” are un substrat platoniciano-aristotelian, deci, în esenţă, un adânc fond metafizic.
Volumul se bucură de o tipărire de sărbătoare, sub egida Editurii PIM de la Iaşi, şi de o prefaţă de Adrian Dinu Rachieru şi de o postfaţă de Ion Popescu-Brădiceni, amândoi laureaţi ai A.N.P.C.P. „S.L.B.”, în 2007 şi respectiv în 1997.
Adrian Dinu Rachieru subliniază nealinierea lui Ion Anton la vreo strategie de grup, care-i şi asigură reţeta succesului.
Ion Anton – observă Adrian Dinu Rachieru – „priveşte cu detaşare acest climat turbionar şi e înarmat cu o doză de romantism pe care nici chiar epoca postmodernistă nu-l convinge s-o abandoneze”; autorul chiar vorbeşte de un romantism computerizat, promovat fără rezerve, fixat într-o eternă tinereţe şi, precum personajul lui Petre Ispirescu, lucrează la ciclica înmiresmare a destinului.
Într-un mai consistent şi întins eseostudiu, profesorul universitar Ion Popescu-Brădiceni scoate în evidenţă unicitatea discursului liric al lui Ion Anton, cu plecare hermeneutică din tratatul „Despre suflet” al Stagiritului. Teza postfaţatorului (vezi „Dezgolirea sufletului de trup şi a ideii de limbaj”, pp. 115-122) constă în reliefarea calităţii lui Ion Anton de „excelent poet al erotismului” care – îl citez pe exegetul gorjean – „are curajul de a-şi căuta comoara ascunsă şi cartea anterioară spre a le conferi structurii ciclice sincronicităţi, deschideri în profunzime, derivaţii simbolice, schimb ipostazat şi intercomunicare absolută”. Anecdotica este metamorfozată în discurs ultim, ba latent ba manifest spre a fi mitanalizat într-o nouă abordare.
Invitându-vă la o lectură integrală a eseostudiului amplu al criticului literar Ion Popescu-Brădiceni, îmi rezerv cu plăcere irepresibilă dreptul la un comentariu personal. Prin urmare, în viziunea lui Ion Anton existenţa se exprimă pe sine oniric pentru a-şi revalida periodic „miracolul creşterii”. Se reîntoarce în copilărie ca să simtă „uimirea din fiecare detaliu luminos” ca la Ezra Pound. Poetul are revelaţia că „sentimentul are dreptul la cutezanţă”, că frumosul îl fascinează graţie forţei sale manolice de a trece „dincolo de zidul indiferenţei”; şi se sperie apolinic de „cât de ameţitoare poate fi iluzia/ că suntem visaţi exact la fel cum noi visăm pe alţii”.
O asemenea poezie reprezintă şi pentru noi, cititorii săi, ca şi pentru Ion Anton, intenţia de a cultiva dăruirea ca pe o îmbrăţişare de inimi la mormântul timpului. Practicând „sculptarea cu propria-i respiraţie”, poetul ca un misionar autosacrificial, admite că „într-o zi s-ar putea să descoperim” – şi noi ca şi dânsul – „a doua lege universală a gravitaţiei pe care o enunţ imediat: iubirea de lumină atrage iubirea de lumină,/ iubirea de viaţă atrage iubirea de viaţă”.
Ca eminent poet al iubirii, Ion Anton nu pricepe limbajul subtilului, sfiala nu-i e prietenă, optează „pentru un mai bogat pescuit/ de cuvinte şi clipe împerecheate”, speră desigur „să fi fost dragostea/ primul inventator,/ primul livădar,/ primul măsurător de timp”, se comportă „ca în legenda păcatului originar”, pregătit să reînveţe literă cu literă „alfabetul dorului mare”.
Mărturisesc că, din postura-mi de debutant pe terenul criticii literare, chiar am trăit acest gen de poetică erotică, sedus de-al ei „preţ echivalent cu o glorie”. Şi am fost întru tot de acord cu autorul „Dezrobirii sufletului de trup” că „lucrurile mai purced din cele multe şi mici”, că „da, deseori speranţa ia forma unei corăbii/ legănată pe coama lichidă/ a valurilor dezlănţuite”, iar poezia devine „un cântec cu aerul străveziu”, „forma şi conţinutul deopotrivă: Dor de dor…”.
Dan Adrian Popescu
