Cronica de carte „Hai să vorbim”/ despre Poezie cu Adam Puslojič

661

„Hai să vorbim” despre poezie cu bătrânul şi clasicul postmodernismului, şi al clocotrismului sârb Adam Puslojič. Pentru măreţia lui altruistă – care constă în celebrarea unor zei ai poeziei româneşti dintotdeauna, precum Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Răzvan Voncu, Eugen Simion (cel din „Dimineaţa poeţilor”), Ioan Flora, Mircia Dumitrescu (un poet al graficii), Vasko Popa, George Vulturescu – mă aşez cu aceeaşi rigoare/libertate transmodernistă la masa de lucru. O masă de brad, sub un umbrar de vie nobilă, într-un pridvor de „casă” ţărănească, ridicată în chip de „cetate”, care să stăvilească pe cât îi stă în putinţă năvălirile timpului necruţător, pandemiilor de tot felul şi atacurilor vrăjmaşe ale prostiei (a se citi: inculturii crase) a omenirii de pretutindeni.
„Hai să vorbim” pare o carte a nevoii de comunicare urgenţială, însă şi una de avangardă creativă, de insurgenţă a răscroirii limbajului şi de replămădire a formei poezeşti, cumva într-o înaltă descendentă transbacoviană (vezi „Blesteme”, 3,4, pp. 36-37). Dar Adam Puslojič are forţă a se desprinde de asemenea copleşitoare modele române interbelice şi postbelice şi să-şi particularizeze limbajul îndeajuns şi convingător.
În prefaţa la „Hai să vorbim” Răzvan Voncu subliniază câteva trăsături specifice scriiturii lui Puslogič: avangardismul, experimentalismul, împrospătarea permanentă a poeziei, surprinderea mişcării eterne care e viaţa, recuperarea tradiţiei cu aplicaţie oximoronică, expresionismul din pricina transformării poemului într-o „broderie transfigurată”, într-o „înregistrare de seismograf”, versura sa captând totul precum Mircea Cărtărescu cel din dilogia „Totul” ori cel din „Nu striga niciodată ajutor!” (Cărtărescu, 2020).
Poetul trăieşte simultan în două ficţiuni: într-una baudelaireană, prin asumarea Răului Veacului şi într-una optimistă care-i aduce totodată eliberarea din chingile transbacovianiste. „Poezia este, pentru Adam, – afirmă Răzvan Voncu –, în egală măsură, bucurie genuină şi datorie, povară dulce şi insuportabilă, drum şi combustibil pentru drum… Aveam nevoie de o întoarcere lucidă şi, de ce nu?, dureroasă la mituri, aveam nevoie de o recuperare a stilului înalt (adică transmodernist – n.m.), a metaforei piezişe de tip suprarealist, a gravi(di)tăţii limbajului. Toate aceste elemente se află în poezia lui Adam Puslojič, o poezie a metamorfozelor, care acoperă o gamă amplă de trăiri şi sentimente, de la tânguirea goală şi până la dialogul sever – de ambele părţi! – cu Absolutul”.
În privinţa relaţiei de intercomunicare cu Absolutul, aceasta e marcă a unui romantism recalibrat şi reînvestit cu o stranie vocaţie hugoliană şi eminesciană.
Tăcând „iniţialul”, Adam Puslojič înţelege să-l reveleze în sinea sa reductibilizându-l la arheu, la aleph, la tâlcul cel sacru. „Năzuirea” şi-o revendică de la Homer, drept pentru care vede orice, chiar şi adâncurile subconştientului. Orice „ademenire” îi devine salutară intertextualitate ca la Borges, alt orb ca iniţiat în Dumnezeire: „Atunci când Dumnezeu/ vrea să-mi intre-n ochi/ când simte nevoia să vină/ repede şi cât mai aproape/ de inima mea şi de pupile/ lăsaţi-mă în pace de tot.”.
Aspiraţia la „dăinuirea supremă” ţine deopotrivă de „eliberarea de tot” şi de „icoana din perete” ca să rezoneze efigial cu sfinţenia şi „rugăciunea de pe buze”. Intertextualizându-l inteligent pe Mihai Eminescu, Adam Puslojič devine conştient că „a sosit clipa miraculoasă-a nebuniei/ când poezia-i chiar „acest joc luminos/ acest Apocalips” graţie căruia… poezia sa „este binevenită-n casa oamenilor de la ţară sau la altă calitate uneori dumnezeiască”, este totodată „suflet dureros la cânt”, iar tristeţea-i „are şi ea un alt sens mai mult ca o artă poetică”, este chiar facultatea „de ştiinţă numită demers dement”, ca-n „Grădina (mea) de(-)mentă” (Popescu-Brădiceni, 2017).
Apucându-se de scris cu dinţii, Adam Puslojič observă, după o vreme, cum îi creşte opera „ca un munte de oase (a se citi: tradiţia) tot mai luminoase/ adică lustruite cu atenţie/ şi demenţă artistică”. Opera poetică îi este ca „o experienţă nouă printre mii de fosile şi schelete”. Iar la „lecţiile de imaginaţie” a adormit pe hârtie pură” pe care scrie finalmente „versurile sale păcătoase strecurate ca mierea din sângele de albină grea”, el, poetul, fiind „cuvintele ei uitate” (vezi una după alta textele „Cuvinte uitate” şi „M-am apucat de scris”, – pp. 22-25).
În „Afective” poetul „moare cântând!”. Poate, în fine, să-şi elibereze esenţial în burta sufletului său „un alt spaţiu vast şi selectiv”. Dă apoi ca un caz exemplar de tot „tăcerea potrivită şi semnificativă” ca „un fir de ţărână aurită”. Strategic vorbind, orice „vorbire scrisă” (Nichita Stănescu*) se reinventează la poetul sârb „de o natură cosmică” şi „tot semn de viaţă este”, astfel încât acesta se confesează dramatizând („joc bucuros o tristă dramă”): „Dar sufletul din mine pur/ va veni la tine sub buze,/ şi tot ce mi-ai fost mai dur/ am să transform în plâns de muze”.
Într-o „Postfaţă”, George Vulturescu identifică „ceva tragic, şi cu siguranţă o putere misterioasă în poezia lui Adam Puslojič care-i specifică spaţiului mitteleuropean”… Poetul ar fi având de foarte devreme această conştiinţă tragică a maelstromului, a creuzetului alchimic balcanic hărăzit ca destin: să fie „un sârb de valah” precum Vasko Popa.
Funcţia limbajului la Adam Puslojič este eminamente orfică. Transformându-şi itinerariul de asumare a tradiţiei în corpus poetic, poetul provoacă o rememorializare a deteriorialităţii pe care o însuşeşte ca şi Ezra Pound (Pound, 2019) drept jubilaţie creatoare. De la demiurgia cuvântului, poetul dezvoltă, orgolios, un limbaj al dinlăuntrului, suveran, puternic, capabil de a produce explozia clokotristă* (mişcare la care i-a avut alături pe Alexandru Sekulič şi Ioan Flora, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Eugen Simion, Nichita Stănescu, Gellu Naum, Geo Bogza ş.a.).
Dar dacă îi interpolezi legătura complice dintre text şi semn, descoperi altceva: o simbioză-spectacol, de redispunere în scenă a cuvintelor funambulescă: „Pentru că – după cum subliniază prietenul meu de boemă clujeană şi referenţialitate blagiană, George Vulturescu, din anii 1994-2000, etapă în care am şi publicat în „Poesis”-ul său, ori Victor Nicolae a publicat un eseu despre „Utopiile (mele) i/reversibile” – hâtrul Maestru al jocurilor cu mărgelele cuvintelor ne atrage pe nisipul cercului magic, juruindu-ne gladiatori cu propriile noastre fantasme” (Vulturescu, 2008, 118).
O trăsătură identitară pare să-i fie strict particularizată numai lui Adam Puslojič: ştiinţa amânării replicii: o intuieşte, aproape că nu rezistă să ne-o descrie, dar o suspendă. Această suspendare survine ca un succedaneu al unui „logos de nespus”, el însuşi „mai mult ca o credinţă ireparabilă din interior” decât ca un simplu „caz naţional”: „Oare mai scrie/ şi versuri, nu ştiu/ poate cel puţin atunci/ când are dureri insuportabile.”. Poetul vede „o bună parte din lumea reală”, „un sistem de idei şi legături”. Ca atare să impute socialpoliticului cu amară/amarnică revoltă: „În tinereţe (vezi intertextul la Goethe – n.m.)/ aveam ambiţie, dar între timp/ prin mine au trecut/ multe fulgere şi comploturi”.
Din când în când, mallarméanizând, scriitorul mitteleuropean valahosârb izbuteşte câte un oximororn inubliabil: „pe aripa vie de pasăre moartă” (Azi, nu!, p. 73), câte o „antinomie transfigurată”: „într-o singură oală (de alchimist înveterat – n.m.) şi o căciulă şi fluier”.
În „Semantica astrelor negre” (imaginea mă aruncă în E.A. Poe şi în C. Baudelaire ori în Tudor Arghezi – n.m.), Adam Puslojič îşi propune să aducă la lumină „cuvinte, iarbă şi linie, tăcere şi tăcere mai nouă, la pământ-glie” precum mai „vârstnicul” Lucian Blaga. „Purtător de lumină din abis”, Nichita Stănescu, îi este „însoţitorul” leal, pe calea lui Iisus Hristos către autojertfire în numele salvgardării umanităţii de flagelul îngrozitor al morţii. Devenit, la rându-i, purtător de tăcere, poetul creştin îşi asumă autoreferenţial destinul de „sacrificial”. Citez: „Iar eu purtătorul de tăcere sau/ mai bine spus – Adam, acum/ număr atent fiecare strop de sânge/ ce-mi cade pe scăfârlie./ Ah, ce bine/ ne este aici cu tine, Fiule/ al tuturor, Tatăl nostru te priveşte/ în ochi – Nu vezi? Nu vezi!” (p. 77). Reproşul e o interstiţie… stelară.
Asumându-şi totuşi şi riscul „Purtătorului de cuvinte”, Adam Puslojič i se adresează – ca un meta- ori intra-personaj de-o narativitate surâzătoare al propriei po(i)etici – lui Eugen Simion ca să-i comunice că nu ştie ce titlu îl „reprezintă vertical şi orizontal (adică paradigmaticosintagmatic)/ ca o privire prin zidul ce-i închide şi deschide cerul” (p.78).
Apoi, din postura „Purtătorului de iarbă şi stele” (poem dedicat lui Ioan Flora – n.m.), Adam Puslojič ne asigură că şi-a îndeplinit datoria „ca un iluminist contemporan”, că „are încredere în noi, în puritatea şi-n miracolul vieţilor noastre, în cuvinte şi date, în puncte şi stele, în vise şi abise”.
Având reveria acelei CĂRŢI nelimitate şi deschise (în trenul spre Belgrad, după Ploieşti şi Bucureşti, 3 aprilie 2005 – n.m.), „Purtătorul de iarbă şi stele” îşi asumă deopotrivă „dreptatea şi libertatea să simtă şi să gândească, să iubească şi să urască cum vede şi crede el” căci „El dăruieşte daruri, dacă vrea sau nu.” (p. 79) ca imediat, avatarizându-se în „Purtătorul de linie şi puncte” (poem închinat lui Mircia Dumitrescu – n.m.) să opteze, (trans)lucid pentru plecarea „acasă doar cu un suflet-schelet” (adică arhetipul – n.m.), iar din varianta „Purtătorului de tăcere” să exclame vaticinar, patetic, „Poate că, totuşi, încă mai sunt simboluri şi lumea de AZI are nevoie şi sete de alţi Baudelairi-Stănescieni. Ave!” (tot pe 3 aprilie 2005 – n.m.).
Adresat „spre Răzvan Voncu”, acesta avea să sublinieze, tot calitatea de pelerin prin „miraculoasa pădure a lui Baudelaire* acela, preşedintele ales de Nichita” al Republicii Poeziei că Adam Puslojič „nu se joacă niciodată cu poezia”; că „nu e loc de goluri semantice, de jocuri gratuite”. Dimpotrivă, flămând de poezie, „de acea mereu uluitoare răsturnare a sensurilor lumii pe care o aduce punerea cuvintelor în vers”, poetul se revendică direct de la Shakespeare şi Eminescu.

Bibliografie
– Adam Puslojič: Hai să vorbim. Poeme mai noi. Prefaţă de Răzvan Voncu. Postfaţă de George Vulturescu; Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2008
– Nichita Stănescu: Fiziologia poeziei. Proză şi versuri (1957-1983), Ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu cu acordul autorului, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1990
– Ion Popescu-Brădiceni: Reinventarea capodoperei. Arca Metanoia; Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2016; vezi capitolul „Adam Puslojič – cel mai mare reprezentant al clokotrismului”, (pp. 258-265)
– Adam Puslojič: Asimetria durerii. I. După primul plâns/ Un stâlp imposibil, II. Cânt posibil, III. Trecerea surâsului; Editura Proema, Baia Mare, 2008/2009 cu 11 ilustraţii de Mircia Dumitrescu: pe coperta IV: Adam văzut de M.G. Kani (Serbia); trilogia mi-a fost dăruită la Târgu-Cărbuneşti, în 2009, cu un autograf: „Fratelui drag şi deşteptului cuget de om, Ion Popescu-Brădiceni, care m-a descifrat ca pe un nebun şi om aproape normal, adică clocotrist. Cu drag, Adam de Serbia Puslojič, Târgu-Jiu şi Cărbuneşti, 21-24 mai 2009”. Drept pentru care-i mulţumesc încă o dată.
– Nichita Stănescu: Ce bine că eşti! Ce mirare că sunt; selecţie, studiu introductiv şi bibliografie de Alex Ştefănescu; editura Tempus, Bucureşti, 2020
– Mircea Cărtărescu: Nu striga niciodată ajutor; editura Humanitas, Bucureşti, 2020
– Ion Popescu-Brădiceni: Grădina de(-)mentă; editura TipoMoldova, Iaşi, 2017
– Ezra Pound: Opere I/ Poezii (1908-1920); traduceri de Mircea Ivănescu şi Radu Vancu; ediţie de Horia-Roman Patapievici; Edit. Humanitas, Bucureşti, 2019
Un comentariu de Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here