Dar boala se agravează, urmare mai ales a temniţei de la Cernăuţi. Medicii îl sfătuiesc să nu mai depună eforturi intelectuale, să renunţe la meseria de profesor şi chiar să nu mai compună sau să cânte la vioară. Aşa că în seara zilei de 14 noiembrie 1882, părăseşte pentru totdeauna Braşovul. Braşovenii, şi români, şi unguri, şi saşi rămân profund întristaţi, semn că l-au preţuit şi iubit nespus de mult.
Ciprian Porumbescu merge pe ţărmul Mării Mediterane, în Italia, la Nervi, pentru a-şi petrece iarna într-o regiune cu o climă mai blândă cu gândul că îşi reface sănătatea. Ia cu el dorul de cei dragi, de Stupca, de colegii şi prietenii lăsaţi la Braşov, de frumoasele plaiuri ale Bucovinei. De asemenea, în jurnalul său de la Nervi, consemna: „Mă gândesc la Berta mea, doar ea este îngerul meu păzitor.” Sentimentul înstrăinării de ţară este destul de apăsător, aşa cum mărturisea într-o scrisoare adresată fratelui său, Ştefan: „Eu am avut din copilărie o antipatie de neînvins contra înstrăinării. Eram legat cu atâta duioşie şi dragoste de patria mea, de casa mea părintească”. Vizitează oraşele Roma, Veneţia, Florenţa, Milano. La Genua, îl cunoaşte pe celebrul compozitor italian, Giuseppe Verdi. Clima Italiei se dovedise a fi binefăcătoare, dar nestinsul dor de patrie şi lipsa banilor îl determină să părăsească această ţară. Sosit acasă în plină iarnă bucovineană, destul de aspră, cu zăpadă de o jumătate de metru, deşi în martie, trecând brusc de la primăvara petrecută pe ţărmul Mediteranei, boala i se agravează.
În clipele cele mai grele ale vieţii sale, pe patul de moarte, pune pe portativ ultima sa compoziţie, „Tempi Passati!” (it. „Timpuri trecute”), de fapt o reluare a Nocturnei „Berta”, compusă la Stupca in 1879.
La 6 iunie 1883, se petrece tragicul „deznodământ”, se stinge din viaţă compozitorul, dirijorul şi interpretul Ciprian Porumbescu. Stupcanii profund îndureraţi, rudele şi prietenii îl petrec pe ultimul drum, ad patres, în cimitirul de la Stupca, alături de cei dragi, de membrii familiei, iar pe mormânt, împlinindu-se dorinţa sa testamentară, dăinuie versurile:
„Iar când fraţilor m-oi duce
De la voi şi-oi fi să mor,
Pe mormânt atunci să-mi puneţi
Mândrul nostru tricolor.”
La moartea lui Ciprian Porumbescu, Berta Gorgon, iubirea neîmplinită a muzicianului, îi scria surorii acestuia, Marioara:,,Greu de suportat nenorocirea aceasta; mi-a nimicit tot ce am sperat şi am dorit în viaţă. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. Roagă-te, dragă Marioară, la mormântul Lui şi pentru mine! Ţie ţi-a dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-I arăţi scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut şi eu!”
Din albumul îndoliat, alcătuit cu pietate de către tatăl său, Iraclie Porumbescu, ce conţine documente preţioase legate de marele dispărut, telegrame şi scrisori de condoleanţe, necrologuri, consemnări în presă, ne dăm seama cât de mult a fost iubit şi preţuit. În scrisoarea sa de condoleanţe, Vasile Alecsandri evidenţiază faptul că „Ciprian s-a stins în floarea tinereţii, luând cu sine comoara de armonie ce era menită a încânta generaţia căreia îi aparţine.”
O altă scrisoare aflată în album, expediată de Vasile Alecsandri, din Paris, 14 ianuarie 1889, către Iraclie Porumbescu, se referă la demersul său către I.L. Caragiale, Directorul teatrelor din Bucureşti, pentru prezentarea operetei „Crai nou” la Teatrul Mare din Capitală. Vestea repauzării lui Ciprian Porumbescu i-a întristat profund pe braşoveni. „Gazeta Transilvaniei” consemna: „Cu adâncă întristare, venim a înregistra pierderea unuia dintre cei mai harnici şi mai talentaţi dintre puţinii noştri cultivatori ai artei noastre muzicale îndeobşte şi ai muzicii naţionale româneşti îndeosebi.”
Talent precoce, Ciprian Porumbescu s-a format în perioada trezirii conştiinţei naţionale a românilor, dovedindu-se a fi un deosebit militant pentru drepturile lor. Militantismul său poate fi comparat cu al lui Mihai Eminescu şi Octavian Goga. Lupta sa pe tărâm social s-a împletit armonios cu activitatea de promovare a muzicii româneşti, a creaţiei muzicale originale, legătura cu muzica populară a fost hotărâtoare în formarea sa de mare muzician. A compus peste 250 de lucrări vocale şi înstrumentale. Operetele „Crai nou”, „Tricolorul”, „Imnul unirii”, s-au bucurat de o largă popularitate. „În sunetul lui (cu referire la „Imnul unirii”), un mănunchi de studenţi români au pornit la luptă pentru cultura naţională, în sunetul lui, ostaşii români au pornit la luptă pentru dezrobirea neamului, în sunetul lui s-a înfăptuit unitatea naţională.” (D. Onciul). Nemuritoarea sa baladă, plină de sunete armonioase, cu inflexiuni folclorice îi fascinează şi-i va încânta de-a pururi pe ascultători, fie ei şi nemelomani.
Ciprian Porumbescu a plecat în cele veşnice cu cele două focuri ce i-au răscolit sufletul pe timpul vieţii: focul iubirii pentru Berta şi focul sfânt al iubirii de ţară şi de neam „Eripitur persona, manet res” (lat. „”Omul dispare, opera rămâne) -Titus Lucretius Carus –
Nota Bene: Cu stupefacţie am aflat că Angela Gheorghiu, mare artistă lirică, cu faimă mondială, într-un interviu, discreditează Conservatorul ,,Ciprian Porumbescu”, absolvit în 1990,îi subestimează pe profesorii ei, cu alte cuvinte, aruncă cu pietre în fântâna din care a băut apă. În acelaşi interviu, artista afirmă că, ,,unele dintre personalităţile muzicale ale României sunt false legende care nu au avut o carieră internaţională de prestigiu, cu referire la cei doi mari clasici ai muzicii româneşti, Ciprian Porumbescu şi George Enescu, şi la Maria Tănase. Stupoare! Continuă cu subevaluarea celor doi muzicieni, care şi-au servit ţara cu pana, cu vioara, cu bagheta şi cu sufletul, patrioţi înnăscuţi. Dacă ar fi compus doar celebra ,,Baladă pentru vioară şi pian” , Ciprian Porumbescu ar fi rămas nemuritor. Cum să-l cobori de pe soclu pe George Enescu, o superbă întrupare a geniului muzical românesc?!…
,,Eminescu a făcut limba română să cânte, Enescu a făcut cântecul să vorbească” (Alexandru Teodoreanu-Păstorel).
Cu totul regretabilă este această nefericită atitudine a Angelei Gheorghiu, care poate fi comparată cu a detractorilor lui Eminescu.
Constantin E. Ungureanu
