Generalul-locotenent (rtr.) Constantin Ispas, veteran al celui de-al Doilea Război Mondial şi cetăţean de onoare al Municipiului Târgu-Jiu, a trecut la Cele Veşnice, în vârstă fiind de aproape 95 de ani.La începutul anului 1986, acesta fusese trecut în rezerva armatei din funcţia de Comandant al Centrului Militar Judeţean Gorj, patru ani mai târziu recâştigându-şi calitatea de veteran de război (negată de statul comunist celor care luptaseră şi pe frontul de Est) şi devenind preşedinte al Filialei Gorj a Veteranilor de Război. Ultima parte a vieţii şi-a petrecut-o la Turcineştii Gorjului, unde a desfăşurat o bogată activitate literară şi memorialistică.Potrivit Armataromaniei.ro, viaţa generalului locotenent de divizie Constantin Ispas, veteran de război, s-a desfăşurat în condiţii severe, sub auspiciile muncii şi ale studiului.„Venerabilul veteran s-a născut în satul Turcineşti, județul Gorj, pe data de 23 august 1925, într-o familie cu 5 copii. După absolvirea cursurilor şcolii primare a fost încadrat copil de trupă la Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul”, cunoscând astfel, de la o vârstă fragedă, viaţa grea şi aspră din timpul războiului.În paralel cu şcoala generală a reuşit să urmeze şi cursurile Academiei Regale de Muzică şi Artă Dramatică, Bucureşti. A participat la cel de-al Doilea Război Mondial, în perioada 1941-1944, cu Regimentul de Gardă 6 „Mihai Viteazul” – Compania de Cercetare, în campania din Rusia. A fost grav rănit şi lăsat, astfel, la vatră. După război şi-a completat stagiul militar la Regimentul 5 Artilerie Grea Braşov, apoi a urmat cursurile Şcolii Militare de Subofiţeri Breaza, obţinând gradul de sergent major. A ocupat mai multe funcţii în cadrul Armatei, perfecţionându-se continuu. Astfel, în anul 1956 a absolvit Academia Militară – Facultatea de Arme întrunite, iar în anul 1971 a absolvit cursul post academic superior de cibernetică şi cursul postuniversitar de management Consulting. A ocupat funcţii importante în toată cariera militară, printre care amintim funcţiile de cadru didactic din cadrul Facultăţii de Arme întrunite – Academia Militară, şef sisteme informatice la Marele Stat Major, iar spre finalul carierei, comandant al Centrului Militar Gorj. După trecerea în rezervă a fost, pentru o perioadă de 3 ani, primar al comunei Turcineşti, iar din 1990 preşedinte al Filialei Gorj a Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război.Domnul general Constantin Ispas s-a remarcat şi printr-o bogată activitate literară, publicând mai multe lucrări ştiinţifice şi manuale necesare studenţilor la Academia Militară, precum şi lucrări istorice printre care menţionăm: „Nemuritorii. Generali Gorjeni, valori ale neamului românesc”- 2002, „Vitejii Gorjului – Cavaleri ai Ordinului Mihai Viteazul”-2004, „Leleşti, vatră de eroi şi viteji”- 2017, Revista „Onoare şi Jertfă”- redactor şef ş.a. Pentru întreaga activitate desfăşurată în slujba patriei, în anul 2018, i s-a conferit titlul de „Cetăţean de Onoare” al Municipiului Târgu-Jiu”, se arată într-un comunicat.Viaţa sa plină de neajunsuri, compensate de muncă şi mari realizări, o povestea însuşi veteranul de război în 2015 pentru ziarul Condeiul Ardelean:
„În partea de Nord a judeţului Gorj, acolo unde culmile sudice ale masivului Straja se lasă domol spre valea largă a Jiului, se află satul Turcineşti, o aşezare binecuvântată de Dumnezeu şi hărăzită oamenilor cu tot ce aceştia au trebuinţă pentru un trai îmbelşugat. Într-un asemenea loc m-am născut, la 23 august 1925, şi de douăzeci de ani locuiesc în satul unde am văzut lumina zilei.În anul 1932, părinţii m-au înscris la şcoala din sat. Timp de 6 ani, familia mea a făcut eforturi foarte mari pentru a-şi întreţine cei 5 copii (eu fiind cel mai mare), fiind nevoiţi să-şi câştige existenţa lucrând în curţile şi pe pământul ţăranilor înstăriţi. Eu am fost ţăran şi rămân cu sufletul înnobilat de acest titlu; port în mine un soi de cuminţenie şi puritate neaflate altundeva. (Toată viaţa am avut alergie şi chiar supărare când auzeam expresia „măi ţărane!”).Ca fiu de ţăran sărac, de mic am muncit la câmp sau pe deal, mai mult pe la alţii; mereu cu gândul la ziua de mâine, cu multă suferinţă adunată-n suflet.
Am fost un copil fără copilărie, am cunoscut mai mult ce este amar, adică necazul şi sărăcia, durerea şi, rareori, bucuria. Starea de sărăcie a familiei mele se adâncea mereu.
În aceste condiţii, părinţii m-au convins că ar fi bine să accept să lucrez, pentru o scurtă perioadă de timp, ca argat în curtea unui ţăran înstărit dintr-un sat vecin. Aici, în gospodăria lui B.P., am avut şansa şă întâlnesc oameni cu studii superioare în viticultură şi pomicultură, oameni cu suflet şi dragoste de muncă. La scurt timp, am devenit febleţea unuia din fiii lui B.P., care, într-o seară, după multe discuţii pe teme diferite, mi-a spus că locul meu este în alt domeniu de activitate, nu ca argat.De la acest om am înţeles că munca are înalta misiune de a ne da voinţă, energie, curaj, răbdare şi perseverenţă. Tot el îmi repeta mereu: „Vai de acela care n-a învăţat să muncească!”.
O întâmplare care mi-a schimbat radical destinul
La 15 august 1938, ziua în care satul sărbătoreşte hramul Bisericii, „Sfânta Maria Mare”, am venit şi eu de la stăpân pentru a fi alături de cei dragi. În după-amiaza acestei zile frumoase şi cu mult soare, se opreşte în faţa casei noastre o trăsură al cărui vizitiu era un soldat, iar în trăsură un chipeş ofiţer, îmbrăcat în ţinută de gală, care întreba de familia lui Costică Ispas. Dialogul cu tatăl meu a fost scurt şi emoţionant. La despărţire, ofiţerul îi spuse fostului său prieten din copilărie: „Măi Costică, îmi dai mie copilul ăla mai oacheş să-l iau cu mine la Bucureşti?”. Tata, cu bucurie în suflet şi lacrimi în ochi, îi răspunde: „Ţi-1 dau, Traiane, că acasă trăieşte foarte greu, iar eu mai am alţi copii de crescut”. După câteva zile, am plecat la Bucureşti, unde am fost încadrat copil de trupă în structura Regimentului de Gardă „Mihai Viteazul”, la muzica regimentului. Aici m-am acomodat repede cu viaţa grea şi aspră din armată şi, în paralel cu şcoala generală, am urmat (fiind admis prin concurs) cursurile Academiei Regale de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, unde am avut ca profesori, printre alţii, pe Ion Chirescu – teorie şi solfegii, Ion Dumitrescu – armonie, pe Ionel Perlea – clasa de dirijat etc.. În aceşti ani, am acumulat solide cunoştinţe în domeniul muzicii clasice universale, care rni-au fost utile toată viaţa. De la marile personalităţi ale culturii muzicale internaţionale, enumerate mai sus, am învăţat şi reţinut că în viaţă trebuie să fii sârguincios (muncă permanentă şi metodic făcută), că sârguinţa se capătă prin voinţa fermă de a nu-ţi acorda ore de distracţii înainte de a-ţi fi îndeplinit datoriile zilnice.Cariera muzicală începută frumos şi cu reale perspective, se întrerupe brusc, ca urmare a rănilor produse de cutremurul din 1940, când am fost scos de sub dărâmături după cca. două ore, cu dantura făcută praf (pentru un trompetist acest lucru însemna sfârşitul carierei).În Ţară, evenimentele dramatice se ţin lanţ. Ruşii ne dau ultimatumul prin care ni se cere cedarea Basarabiei, Bucovinei şi a Ţinutului Herţa. Astfel se produce prima lovitură de dezmembrare a României (23 august 1940). În ianuarie 1941, se declanşează rebeliunea legionară, care a produs asupra mea puternice sechele.
În acelaşi an, un alt blestem: se declanşează cel de-Al Doilea Război Mondial. Eu, fiind încadrat în statul de organizare al Companiei de Cercetare a Regimentului, al cărui comandant era Traian Diaconescu (cel care mă adusese la Bucureşti şi care, de fapt, era mentorul meu), am plecat pe front, pentru o perioadă de trei ani de zile (iunie 1941-aprilie 1944), cu Regimentul de Gardă 6 „Mihai Viteazul” în campania din Rusia.
În primăvara anului 1944, la cerere, am fost admis ca voluntar (împlinisem 19 ani). După o scurtă şi sumară perioadă de instrucţie, am fost din nou trimis pe front. Regimentul de Gardă „Mihai Viteazul”, partea operativă, se găsea în zona Iaşi – Târgu-Frumos (Bătălia Moldovei).În luna iulie, am fost grav rănit şi trimis de urgenţă la spitalul din zona interioară nr. 314 Budeşti (30 km sud Bucureşti), unde am fost operat. Fiind depistat ca fiind bolnav, de TBC, am fost reformat şi lăsat la vatră. Următorii trei ani, am fost numai prin spitale şi sanatorii. Tata nu venise de pe front, iar mama se îmbolnăvise şi ea de TBC. Întreaga familie se găsea într-o dramă ce cu greu poate fi descrisă. Un fenomen incredibil. În 1948, bolile grave acumulate în anii războiului dispar cu desăvârşire, iar viaţa şi cariera militară revin în forţă.În toamna anului 1948, norii negri se risipesc, se nasc primele semne ale unei noi vieţi. A apărut pentru mine o şansă de supravieţuire, noi posibilităţi de a-mi relua cariera militară întreruptă de două ori. În luna noiembrie, am fost din nou încorporat în armată pentru a-mi completa serviciul militar (încă un an şi jumătate) la Regimentul 5 Artilerie Grea Braşov. Conducerea acestei unităţi m-a selecţionat pentru a urma cursurile Şcolii Militare de Subofiţeri Politici Breaza. La terminarea şcolii, am fost avansat, iniţial în gradul de sergent major. După două zile, au fost chemaţi la Bucureşti şefii de promoţie ai celor 6 diviziuni (printre care şi subsemnatul), unde mi s-a comunicat ordinul de avansare la gradul de locotenent, am fost echipaţi şi trimişi la Sibiu pentru acordarea oficială a gradului (30 decembrie 1949)”, este un crâmpei din viaţa general-locotenentului Constantin Ispas, povestit chiar de el pentru Condeiul Ardelean. În afară de evocarea anilor tinereţii şi a activităţii militare din timpul războiului şi de după încheierea acestuia, eroul gorjean povestea, în 2015, şi ce gânduri îl încearcă la finalul călătoriei pământeşti. „Viaţa mi-a dat luminarea să pot vedea că omul este hărăzit să trăiască sub zodia „acţiunii” şi a aspiraţiilor pentru autodepăşire, iar valorile de bine, de frumos şi de adevăr să devină virtuţi sacre peste timp şi oameni. Timpul le dimensionează oamenilor viaţa, rostuindu-le realizări şi împliniri pe măsura vredniciei lor.Pentru mine, ca om, timpul a fost ţesătura vieţii, a fost chemarea către descoperirea realităţii fiinţei mele, concretizându-mi scadenţa trăirii interioare; valoarea timpului mi s-a etalat în intensitatea şi plinătatea cu care am trăit clipele existenţei, în frumuseţea vieţii şi bucuria de a nutri optimism în viitor.
La cei 90 de ani pe care i-am împlinit, cursa vieţii se consideră că se apropie de sfârşit. Aproape de potou fiind, viaţa mi se perindă în minte, peste întinsul anilor trecuţi, într-o panoramă fugitivă de proporţii uriaşe.Imaginea timpurilor trăite îmi dă unele potolite emoţii, intens meditative, ce mă fac să am în suflet o mixtură de sentimente şi reacţii psihice.Cum idealurile şi visurile tinereţii, strâns legate de Neam şi Ţară, au fost împlinite, mă leagăn şi eu într-un sentiment de mulţumire, ca orice român care aparţine de generaţia care a dus lupta sfântă de eliberare a pământurilor străvechi româneşti.
Am impresia că este adevărat ce se spune: fericirea firii omeneşti, ca şi desăvârşirea ei stau în a ne face datoria.Valurile vieţii, când mai învolburate, când mai potolite, dar într-un iureş necontenit, împreună cu şuvoiul neîncetat al timpului, m-au angrenat în cursa vieţii pe care o văd, acum, ajunsă aproape de capăt. Am cunoscut bine viaţa umană, încât pot spune că am văzut multe şi am învăţat multe”.
Material preluat din publicația de educație istorică și patriotică ,,Onoare și Jertfă”, nr. special, august 2020
