Dreptul la o exprimare liberă într-o societate democratică nu înseamnă să şi trăncăneşti tot ce-ţi trece prin cap şi-ţi iese pe gură. Dar cum regimul comunist a lăsat urme greu de şters din mentalul unora, după o îndelungată restricţie de fond a dreptului la opinie, iată că ne-am trezit şi pe bună dreptate după ’89, la o descătuşare a libertăţii de exprimare, binevenită şi mai ales de bune intenţii pentru ceea ce îşi doreau românii după prăbuşirea comunismului.
Dar din păcate, n-am prea ştiut ce să facem cu libertatea dobândită cu atâtea sacrificii în timpul, dar şi după revoluţia decembristă şi prin urmare, aveam s-o transformăm treptat într-o şuşeanea torenţială de invective, fantasme şi urzeli, colportate în principal prin presa de scandal, pe facebook, site-uri, dar şi pe micile ecrane, ajungând după 26 de ani de la Revoluţia anticomunistă să vorbească şi gura fără noi, asistând acum la o adevărată criză de isterie mediatică naţională. Altfel spus, suntem supuşi şi apăsaţi psihic unor avalanşe de facaturi şi idioţenii, împrăştiate obsesiv cu multă răutate şi dorinţă de răzbunare de către unii sau de alţii, din motive doar de ei ştiute, sau pur şi simplu dintr-o aiureală bolnăvicioasă a cârcotelnicilor de meserie, devenită pentru ei chiar un mod de viaţă. Căci până la urmă, conturându-se un astfel de antimodel social ”garantat”, acesta are şi putinţă să inducă, fără îndoială, o stare de spirit extrem de nocivă şi iresponsabilă în întreaga societate, dar mai ales generaţiei tinere şi celor ce vin după noi. Or, o astfel de mutaţie în atitudine şi comportament, nu va însemna altceva decât a perpetua deja o situaţie de fapt şi a trăi mereu într-o ţară dezbinată, încrâncenată, plină de ură şi dispreţ, dar şi într-un mult neadevăr şi minciună, perversitate, promiscuitate şi golăneală cât cuprinde.
În principal, cum spuneam, mass-media poartă marea parte de vină pentru cele ce se întâmplă cu libertatea de exprimare în România, întrucât este într-o însemnată măsură partizană şi aservită, fie şi conjunctural, unor interese de grup, dar mai cu seamă celor de natură politică şi pecuniară. Iar din aceste motive se şi dictează de la butoanele de comandă ale unor patroni de trusturi-media politica editorială a canalelor mediatice, atât pentru presa scrisă, cât şi pentru cea audio-vizuală. De aceea ne este tot mai greu să beneficiem de o presă independentă şi obiectivă, cu jurnalişti pe măsură, buni formatori de opinie, profesionişti în meseria lor şi neatinşi de aburii unor coterii necurate. Şi atunci nu mai este de mirare să vezi, bunăoară, cum pe micile ecrane, tot felul de indivizi şi mutanţi, (de regulă cam aceleaşi feţe greţoase), care cu neruşinarea şi tupeul lor nemărginit, se întrec într-o pălăvrăgeală despre toate şi nimic, doar pentru a tulbura minţile şi conştiinţele oamenilor, expuşi zilnic demagogiei şi minciunilor lor fără sfârşit. Fără frică în Dumnezeu, astfel de specimene, joacă practic un fel de poker mediatic cu viaţa de zi cu zi, şi aşa destul de amară a oamenilor, folosind-se continuu de calomnie, ameninţări şi şantaj, dar şi de un limbaj agresiv şi injurios, doar din dorinţa de a face rău şi a se cocoţa sau a se apropia de vârfurile de putere, unde furtişagurile şi mânăriile la ciolanul râvnit şi gustos le pot sta la îndemână.
Şi astfel am ajuns să trăim într-o Românie a unui întreg ecosistem de oportunişti, haimanale, agramaţi şi lichele, în bună parte, datorându-se şi naivităţii ”boborenilor”, care de acum şi-au pierdut şi orice speranţă de mai bine, dar şi întrajutorarea şi respectul din interiorul comunităţilor din care fac parte, torturate la rândul lor de cei care au făcut din limbajul mocirlos, din mârlănie, sfidare, agresivitate şi scandaluri inventate, obiceiuri de casă şi un decadent mod de viaţă.
Or tocmai, prin ceea ce face astăzi o bună parte din media, este de-a-dreptul îngrijorător, pentru că, după cum spuneam, fiind supusă diverselor comenzi şi interese oculte, ea nu face altceva decât să alimenteze şi să “promoveze” în spaţiul public, la scară naţională; manipularea şi diversiunea, lichelismul, impostura şi calomnia unora sau altora, bârfa la tarabă, ticăloşia şi minciuna. Cu atât mai mult cu cât se resimte lipsa unor jurnalişti de calitate, care să apere adevărul, cinstea şi spiritul de dreptate. În schimb, iată că ne-au năpădit până la starea de vomă tot felul de xeroxişti, sau de aşa-zişi moderatori, analişti şi alte mutre acre(cam aceleaşi ciorbe reîncălzite!), etc, care îşi dau cu presupusul pe la tot felul de emisiuni trucate, dau şi verdicte lucrând individual sau în echipa pentru interesele adesea obscure, ale unora sau altora. Tot ei rânjesc, insultă sau înjură, fiind până la urmă o permanentă sursă de stres pentru viaţa amăreşteanului român şi aşa destul de agasat, anxios, chiar panicat de situaţia plină de belele în care se scaldă România de peste 25 de ani încoace.
Mai mult, pentru ca tacâmul să fie complet, dincolo de trăncăneala şi propaganda tâmpită, de regulă cu vădită orientare partizană şi legată de varii interese, spaţiile de emisie tv aruncă pe piaţă şi aşa-zisul divertisment prin emisiuni la fel de otrăvite, cu fiţe şi fiţoşi de toată jena, cu nuduri şi semi-nuduri la vedere, cu botoase şi sâni siliconaţi, în plus mult dezmăţ şi scene deocheate. Nu în ultimul rând, de voie ori ba, suntem şi “clienţii” buletinelor de ştiri cu repetiţie, unde prim-planul este mereu ocupat cu ceea ce ne şi afectează cel mai rău psihic şi emoţional: tâlhăriile, consumul de droguri, crimele şi violurile, accidentele în serie şi multe alte tragedii, drame şi dramolete, etc, evident cu repercusiuni negative, în special asupra segmentului de populaţie preadolescentă. În fine, ca o sinteză de sumar la cele semnalate, cel mai mult ar trebui să ne îngrijoreze fenomenul de haită, chiar de sistem, deoarece lichelul şi lichelismul”funcţionează” de sus şi până jos, pe toate palierele societăţii, iar acest lucru se vede perfect cu ochiul liber. Şi atunci ce face românaşul nostru? Păi, dacă nu-i place ceva, poate să aibă cel mult un moment de furie, sau un altul de dezgust şi scârbă maximă pentru aceşti făcători de rele. Numai că din păcate, după această descărcare de furie el uită prea repede umilinţa, ba chiar nesocoteşte fenomenul, iertându-i din prea multă credulitate pe lichel şi ticălos. Şi atunci, netulburat şi obraznic, chiar insolent şi vanitos ,,lichelul prosperă bine merci, mai mult decât atât, el nu ştie multe, una-două îţi face rău, poate răul cel mai mare, căci el nu ştie ce este omenia, nici ce este dreptatea, adevărul, bunătatea şi înţelepciunea-trăsături esenţiale şi absolut necesare omului ca să poată trăi aşa cum se cuvine.
După cum bine cugetă şi filozoful grec Aristotel (sec IViHr) în vremurile acelea imemoriale, care spunea în cugetările sale “că prietenia între oamenii răi devine o comunitate de rele”, de aceea “când vezi un om bun, gândeşte-te să-l întreci, când vezi un om rău, cercetează-ţi inima”. Sau, ”suntem ceea ce facem în mod repetat, prin urmare excelenţa nu este un act singular, ci un obicei”.
Or, se pare că marele păcat al zilelor noastre este tocmai dezinteresul, nepăsarea şi lipsa de voinţă de a se găsi soluţii pentru întrebarea din titlul de mai sus şi atunci preferăm a ne complace, falsificându-ne libertatea, iar de aici, inevitabilul, alunecând tot mai vârtos pe toboganul neîncrederii dintre noi şi implicit deteriorarea rapidă a relaţiilor interumane ce ne afectează până la urmă, ţara şi neamul românesc. Iar la “clădirea” unui astfel de mod de a gândi şi convieţui, vina credem a o purta deopotrivă, dar în primul rând implicarea neadecvată a presei şi în parte a societăţii civile, care nu întotdeauna percutează cu bune intenţii în spiritul binelui naţional, subordonându-se mai degrabă altor interese. De aici a apărut şi criza de identitate şi credibilitate a acestora, în plus ne mai întrebăm dacă nu cumva chiar şi unele structuri instituţionale ale statului român se învârt în acelaşi cerc vicios al invidiei compromiterii şi incorectitudinii, dar şi al incapacităţii de a reaşeza România pe făgaşul ei de normalitate, mai exact pe adevăratele sensuri ale binelui şi democraţiei. Iar această stare angoasă va persista atâta timp cât cei din interiorul acestor instituţii cu putere de decizie, sunt parte şi loviţi de aceeaşi dambla a iresponsabilităţii şi josniciei, întrebându-ne “ce mai e de făcut “, de vreme ce în România chiar demnitarii şi politicienii de toate culorile curcubeului se dau în stambă la tot pasul, presupunând că “restul” pentru ei nu are nicio importanţă. De aici, din păcate, pleacă şi marea isterie mediatică, dar nu numai, care loveşte de atâta amar de vreme această ţară blestemată.
Vasile Irod
