În Duminica întâi din Post (a Ortodoxiei); Ap. Evrei 11, 24-26; 32-40; Ev. Ioan 1, 43-51 (Chemarea lui Filip şi a lui Natanael), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie oficiată în Biserica Ortodoxă Română, trăim cu însufleţire duhovnicească momentul sărbătoarei biruinţei dreptei credinţe asupra ereziilor, deoarece marchează nu numai biruinţa asupra iconoclaştilor care se împotriveau venerării sfintelor icoane şi Sfintei Cruci, dar, putem vorbi şi despre cristalizarea în formă definitivă a învăţăturii ortodoxe, prin respingerea clară a tuturor ereziilor trinitare şi hristologice care au frământat Biserica primelor opt veacuri creştine. Importanţa acestui fapt de luare aminte a rămas consemnată până astăzi în sluj¬ba vecerniei acestei Duminici, într-un condac în care se spune: «Acum s-a întins lumina dreptei credinţe spre toţi, risipind ca un nor înşelăciunea păgânătăţii şi luminând inimile celor credincioşi», iar, cu acest prilej, Biserica face pomenirea sfinţilor prooroci ai Vechiului Testament, mai ales că Apostolul Ioan consideră că aşezându-ne pe temelia credinţei, Dumnezeu ne-a pregătit pentru primirea făgăduinţei Învierii. Asocierea sărbătorii biruinţei sfintelor icoane cu a proorocilor are în vedere faptul că profeţii prefigurau întruparea pe care o manifestă icoanele, pentru că au fost învredniciţi de către Bunul Dumnezeu cu vedenii sfinte, în care ei au contemplat cu ochi duhovniceşti «icoane» ale lui Dumnezeu, iar nu fiinţa Sa, pentru că lor li s-a prevestit mai înainte întruparea Fiului lui Dumnezeu. Deci, chiar temeiul teologic al zugrăvirii sfintelor icoane arată că noi, ortodocșii, nu am adoptat niciodată cultul statuilor, dar am rămas în întregime credincioși acestui cult al icoanelor, mai ales că gândim prin simboluri, nu gândim în abstract decât matematic și gândim abstract doar filosofic, în noțiuni, în concepte. Dar, în viața de toate zilele, noi gândim în simboluri! Icoana este un simbol al realității pe care ea o reprezintă şi certitudinea unei relații personale dintre noi și persoana sfântă pe care o reprezintă icoana, pentru că Dumnezeu ne dovedeşte că icoana este Lumina pe Care o revarsă în lume prin Fiul Său făcut om, însăşi mărturia arătării Sale în Chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos!
,,Adevărat, adevărat zic vouă, că de acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului”!
Aşadar, în Duminica întâi din Postul Mare, am putea spune că într-un fel, trăim un eveniment concret din istoria Bisericii universale şi anume, reaşezarea în drepturile cuvenite a cultului sfintelor icoane, prin hotărârea sinodală din 11 martie 843, iar, pentru a desluşi ceea ce reprezintă icoana ortodoxă pentru creştini, putem afirma că Biserica Ortodoxă păstrează o bogăţie imensă în domeniul gândirii patristice şi al Sfintei Liturghii, din care face parte, ştiindu-se că termenul de «icoană» este de origine greacă care înseamnă «chip», «imagine», portre», iar, cinstirea iconanelor ocupă un loc foarte important în învăţătura ortodoxă. Aceasta, pentru că icoana nu este o simplă imagine, nici o ilustraţie oarecare a Sfintei Scripturi, ci, ea este mesajul evanghelic, un obiect de cult care face parte integrantă din viaţa liturgică. Să precizăm faptul că în decursul istoriei sale, Biserica a biruit în toate împrejurările asupra ereziilor (învăţături greşite), însă, dintre toate biruinţele sale, numai biruinţa icoanei a fost declarată în chip solemn ca însemnând expresia Ortodoxiei în ansamblul ei, a Ortodoxiei aşa cum este ea, pentru că nu se poate nici înţelege, nici explica imaginea sfântă, icoana, în afara Bisericii şi a vieţii ei, ca o imagine sacră! Tradiţia Bisericii, deopotrivă cu Tradiţia scrisă şi Tradiţia orală, ne arată că cinstirea icoanelor, a Domnului nostru lisus Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor şi a sfinţilor este o dogmă a credinţei creştine, formulată la Sinodul al VII-lea ecumenic (787) şi ea decurge din dogma fundamentală a Bisericii: mărturisirea că Dumnezeu S-a făcut om (Ioan 1, 14), prin Chipul pe care îl avem în oglinda sufletului, icoana Cuvântului – Hristos ca o mărturie a întrupării Sale adevărate, reale şi nu închipuite, motiv pentru care icoana este numită adesea «teologie în imagine» şi numai în felul acesta cinstirea sfintelor icoane are o valoare educativ-morală. În general, icoanele trezesc, întreţin şi întăresc peste tot viaţa duhovnicească, întăresc mereu credinţa şi aduc un real folos în sporirea evlaviei, fiind un stimulent pentru săvârşirea binelui, a dreptăţii şi a împlinirii dragostei de viaţă! Pentru viaţa religios-morală, sfintele icoane sunt purtătoare ale îndemnurilor spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi spre trăirea vieţii neprihănite a modelelor al căror chip îl reprezintă, fiind o adevărată călăuză în formarea duhovnicească a credincioşilor! Icoanele pictate după învăţătura ortodoxă înfăţişează nu chipul omului stricăcios, ci chipul omului smerit, înnoit prin întruparea Fiului lui Dumnezeu şi de aceea, făcând astfel de chipuri şi cinstindu-le, nu cădem în idolatrie, pentru că tocmai chipul nestricăcios al omului înnoit duhovniceşte ne conduce şi ne apropie de Dumnezeu, iar această stare de înnoire ne-a«» aşezat din nou în deplina vrednicie de a ne regăsi ca «fii ai lui Dumnezeu» (Ioan 1, 12). Pentru aceasta, redăm din Sfânta Evanghelie după Ioan (1:43-51) următoarul text: «În vremea aceea a vrut Iisus să plece în Galileea și a găsit pe Filip. Și i-a zis Iisus: Urmează-Mi! Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei și a lui Petru. Filip a găsit pe Natanael și i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege și prorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Și i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino și vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către El și a zis despre el: lată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleșug. Natanael l-a spus: De unde mă cunoști? A răspuns Iisus și i-a zis: Mai înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut când erai sub smochin. Răspuns-a Natanael: Rabbi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești Împăratul lui Israel! Iar Iisus i-a zis: Pentru că ți-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Și a grăit: Adevărat, adevărat zic vouă, că de acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului», toate aceste cuvinte fiind chezăşia credinţei în Dumnezeu! Referindu-ne la faptul că sărbătoarea Duminicii întâi din Postul Mare este marcată în conştiinţa Bisericii de cinstirea sfintelor icoane, descoperim încă un sens al acestei sărbători, iar, în felul acesta, aflăm o altă dimensiune a Postului Mare, care este legată de actul Creaţiei! Dacă revedem parcursul liturgic al acestei prime săptămâni de post, observăm că prima paremie din Cartea Facerii citită luni seara la vecernie vorbea despre primele trei zile ale creaţiei lumii, când, în prima zi a Creaţiei, Dumnezeu spune: „Să fie lumină!”, dar, paremia se opreşte doar la ziua a treia, înainte de crearea luminătorilor, făcuţi de Însuşi Dumnezeu abia în ziua a patra. Aşadar, lumina primelor trei zile ale Creaţiei şi cea cu care începe Sfântul şi Marele Post este alta decât cea a soarelui, fiindcă este lumina Feţei lui Dumnezeu, care se revarsă peste lume şi în felul acesta, vedem că Postul stă sub semnul luminii. Deci, prima Duminică a Postului este o sărbătorire a acestei lumini, pentru că icoana este mărturia arătării lui Dumnezeu în Chipul Său, Iisus Hristos Cel întrupat! Străbătând veşmintele şi înconjurând ca o aureolă chi¬purile sfinţilor. Această lumină pune în evidenţă chipul dumnezeiesc întipărit în sfinţi, mai ales că icoana îl înfăţişează astfel pe omul curăţit, în firea sa restaurată, ajuns la asemănarea cu Dumnezeu! Omul însuşi este o icoană, iar, în acest fel înţelegem şi motivul pentru care diaconul sau preotul cădeşte atât icoanele, cât şi pe credincioşii aflaţi în biserică. Numai omul poate face ca acest chip sfânt dăruit de Dumnezeu să fie desfigurat de păcat sau, dimpotrivă, strălucitor până la asemănarea cu El. Icoana este în Patrimoniul Umanităţi şi vorbeşte despre comori ale spiritulităţii cu chipuri cereşti în Împărăţia lui Dumnezeu, având în atenţie că: «Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii» (I Ioan I,1), toate fac parte din podoaba Bisericii, iar cel care o nesocoteşte, nu are parte de Dumnezeu! Pentru că nimeni nu se opreşte la materie îndumnezeind-o, ci înalţă gândul şi rugăciunea mai uşor la Cer, iar, cinstea şi rugăciunea, nu se aduc lemnului, ci persoanei sfinte, iar legătura harică între icoană şi persoana zugrăvită o aduce sfinţirea icoanei. Am fi mult mai săraci fără Sfintele Icoane, iar, această Duminică a Ortodoxiei poartă numele Bisericii şi nu stabileşte o anumită dogmă, ci un Adevăr! Icoana este «Evanghelie» şi se deosebeşte de un tablou celebru din muzeu, pentru că are putere sfinţitoare şi Harul este în ea, când Însuşi Dumnezeu ne dovedeşte că icoana este Lumina pe Care o revarsă în lume prin Fiul Său făcut om, însăşi mărturia arătării Sale în Chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos!
„Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre”!(Mihai Eminescu)
În icoană este prezenţa Vie a lui Dumnezeu şi credinciosul o sărută ca să dobândească puterea sfinţitoare. Icoana Bisericii vorbeşte despre nemurirea care se împărtăşeşte credincioşilor prin Sfintele Taine, iar, în Biserica Ortodoxă învăţăm rostul nostru de aici de pe pământ, pentru a-l afla cu adevărat în Ceruri, iar drumul este bătătorit de strămoşi. Biserica adevărată rodeşte Sfinţi, Moaşte şi are Sfinte Icoane, iar, Sfintele Taine ne luminează şi înmiresmează, ne tămăduiesc, sfinţesc şi ne rostuiesc. De aceea, sună atât de minunat cuvintele Geniului poeziei româneşti, Mihai Eminmescu, atunci când spune: „Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil….ea este încă, astăzi, singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei, poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e!”. Privind cu atenţie modul de reprezentare a sfinţilor din icoanele ortodoxe, observăm că aceştia sunt subţiaţi, alungiţi parcă într-o întindere permanentă spre Dumnezeu şi încercând să facă tot mai mult loc luminii, pentru ca aceasta să strălucească prin ei. Atitudinea lor se prelungeşte în viaţa noastră sub forma postului prin care trupul şi sufletul nostru se curăţesc de păcate şi patimi, firea se «subţiază», se spiritualizează şi se limpezeşte, pentru ca lumina lui Dumnezeu să poată străbate şi viaţa noastră. Iată că, pe lângă faptul că este un mijloc de purificare şi spiritualizare, postul înseamnă o iluminare sfinţitoare a omului! Revenind la paremia amintită mai sus şi gândindu-ne că Postul Mare mai este numit şi Postul Paştilor, vedem că la ambele capete ale acestui post se află lumina, care, la început este lumina pe care Dumnezeu a revărsat-o peste lume, iar, la sfârşit va fi lumina care izvorăşte din mormânt. Între aceste două repere dumnezeieşti, Postul apare ca un drum al nostru prin lumină, pe parcursul căruia viaţa noastră se curăţeşte, se transfigurează şi se umple de strălucire, pentru ca şi noi, asemenea sfinţilor din icoane, să ne putem îmbrăca în lumina Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Temeiul sfinţirii noastre prin icoane ni-l oferă mărturisirea lui Iacov, care şi-a mântuit sufletul când L-a văzut pe Dumnezeu sub chipul unui bărbat: «Am văzut pe Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost sufletul meu» (Facerea 32, 30), iar, prin icoanele sfinţilor ne împărtăşim de aceeaşi sfinţire de la Dumnezeu ca şi cei care sunt «prietenii lui Dumnezeu» (Ioan 15, 14), aceasta cu mult mai mult prin icoana Maicii Domnului ca fiind cea care este Născătoare de Dumnezeu, a lui Dumnezeu întrupat (Matei 2,11; 14,20). În concluzie, cinstirea icoanelor a fost formulată de Biserică prin gura Sfântului Vasile cel Mare, care zice: «Cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană», pentru că icoana, aşa cum am precizat, îl apropie pe om de Dumnezeu! Putem sublinia faptul că între sfintele icoane şi idoli nu este nici o asemănare, nici ca reprezentare, nici ca funcţie, nici ca efect, pentru că în timp ce sfintele icoane reprezintă realităţi obiective, chipurile sau înfătisările unor persoane care există sau au existat în viaţa de aici sau de dincolo, idolii sunt născociri imaginare, fictive ale minţii omenesti, lipsite total de realitate! Prin icoană, ca si prin Sfânta Scriptură, nu doar că aflăm ceva despre Dumnezeu, ci Îl avem pe Dumnezeu, pentru că icoana, nu este numai o reprezentare a Dumnezeirii, ci un semn al participării unei persoane la viaţa dumnezeiască, o mărturie a cunoaşterii concrete, practice, a sfintirii trupului omenesc. Dincolo de orice speculaţie ateistă, icoana este o expresie exterioară a stării de transfigurare a omului, a sfintirii sale în lumina divină necreată, un fel de strălucire lăuntrică ce apare în icoană ca fiind aureola, reprezentarea picturală exactă a manifestării reale a luminii spirituale .Pentru omul ortodox al zilelor noastre, icoana, fie ea veche sau modernă, nu este obiect de admiraţie estetică sau obiect de studiu, ci, constituie o artă vie, de Dumnezeu inspirată, aşa cum se întâmplă şi în creaţia brâncuşiană, care îl hrăneşte sufleteşte pe om, pentru că numai Dumnezeu Tatăl ne dovedeşte că icoana este Lumina pe Care o revarsă în lume prin Fiul Său făcut om, însăşi mărturia arătării Sale în Chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
P.S. Sâmbătă, 12 martie 2022, la ora 10,00, la Mănăstirea Lainici va avea loc slujba de pomenire a sculptorului Constantin Brâncuşi, în cadrul unei manifestări devenite tradiţionale în vatra sfintei lavre din Defileul Jiului!
