Dedicăm pagina Zilei Copiilor, întrucât ei reprezintă nădejdile Neamului Românesc. Sufletul Copilăriei – vă rugăm să ne „credeți pe cuvânt” – e nepieritor. În lucrarea „Despre suflet” marele filozof grec antic Aristotel afirmă că „intelectul activ este spontaneitatea, creativitatea sufletului”. De altfel raportul între spontaneitate și receptivitate condiționează coeficientul de cunoaștere. Întocmai a gândit și deja celebrul în posteritate scriitor Dumitru Pupăză în articolele pe care ziarul Gorjeanul le găzduiește cu bucuria de a-i fi împărtășit gestul și de a le publica în premieră absolută. Într-adevăr „toată copilăria e un prisos de energie care trebuie canalizat” de către orice guvernare postdecembristă.
(Dan Pupăză și I.P.Brădiceni)
„Ochii lor minunați larg deschiși,
Se umplu de visuri ciudate.
Oh! Cât sunt de frumoși acești mici îngeri.
Pierduți în bătrânul Univers.”
– Anatole France –
Dumitru Pupăză – 4 oct.1927
1928 decembrie 12
Aduceri aminte de la cele mai frumoase alegeri libere…
Copiii, sufletele nevinovate de îngeri, aceia pe care i-a divinizat Boticelli în Madona din Piacenza, nu sunt cunoscuți azi de noi. Au lăsat să stea departe de linia de izbăvire și de triumf a vieții cele mai luminate puteri de întărire și de înălțare a umanității.
Tragicul vieții lor sfâșietoare ne-au pus-o dinainte în culori atât de vii, Daudet și Dickens, de multă vreme și totuși am rămâne nepăsători la toate acestea, o dramă istovitoare.
Datorăm copiilor cel mai mare respect. Ei sunt florile tuturor bucuriilor adevărate. Întreaga lor viață în fond peste furtuna zilnică e un mit de poezie și umanizare.
Toată nădejdea unei neam se întrevede în grija nemuritoare de fiecare clipă pentru copii. Sufletul lor e o încântare de farmec și de basm – care încălzește și ridică până la inocența senină a zărilor, întreaga viață a vetrei și căminului părintesc. Surâsul lor îndepărtează de pe fruntea părinților multe nevoi și griji, iar privirea lor blândă și înduioșătoare îndreptată spre ei, le dă încă puteri să aibă grijă la drumurile biruinței.Pe aceștia noi nu-i iubim. Numai Edmondo de Amicis ne poate spune în Cuore ce puteri tainice zac în trupurile lor slabe și câtă cumințenie ne trebuie pentru a-i apropia de inima noastră și a-i iubi în mod divin și măreț. Apelul Reginei Maria să ne fie o credință nestrămutată în îndreptarea vieții lor. Copiii … Copiii câți se nasc și câți pier văduvind sufletul mamelor și Țara de floarea vieții lor, de rodul muncii lor, de bărbăția și de talentul lor. Și e adevărat.
De sus până jos în Țara asta e domneşte dezinteres pentru copii. Toată instrucția și educația ce li se dă azi cu toate legile și programele în vigoare, li se toarnă în forme și tipare teoretice departe de rosturile adevărate ale vieții care nu-i înalță, nu-i ridică spre fiorul ceresc al inimii noastre, și prin urmare fără valoare și-i poartă pe drumurile pustii și reci ale vieții.Iar „Nevinovații” lui Giovani Papini au rămas tot nevinovați. Căci „Moartea lor salvă pe Isus și îi mântui și pe ei pentru veșnicie. Erau nevinovați și au rămas nevinovați”. Desigur multe lacrimi i-au curs lui Papini la evocarea în culori atât de vii a vieții copiilor.
Copiii dețin comori ascunse în inima lor, pe care noi nu știm să le scoatem la iveală. Viitorul e tezaurul neprețuit care se urzește clipă cu clipă în sufletul lor prin truda neprecupețită a noastră pentru lumea senină ce le-o nutrim.
Noi suntem ploaia, lumina și soarele care înflorim puterile lor spre izbândă. Să-i chemăm spre Dumnezeu, ne-a învățat Isus și spre dragostea întregii omeniri ne-au propovăduit atâția profeți și apostoli.Copiii în toată slăbiciunea lor sunt niște formidabile forțe pe care noi nu le căutăm azi. Ceea ce se cuvine să fim noi nu se întrevede decât în adâncurile sufletului lor, sub zbuciumul și tragicul de fiecare zi.
O altă datorie mai sfântă nu avem decât să îngrijim de copii cum se cuvine.
Avem în literatura românească înscris acest crez în romanul „La Medeleni” al lui Ionel Teodoreanu „Să-i creștem pe ei”.
Sunt vorbe adânci de înțeles, care trebuie încrustate în suflet și îndeplinite în fiecare zi ca o nobilă datorie și ca și cea mai înaltă preocupare. La baza fericirii umane și a farmecului divin tronează sublimul vieții copilărești ca o cunună împletită în raze de aur. Ființele a căror gândire delicată nu se poate exprima în forme înalte, cheamă serioase îngrijiri din partea noastră spre ele. Dacă nu trăiesc în sânul realității vizibile și pipăite, acțiunile lor nu se îndreaptă spre realitate, și experiențele lor nu se nutresc din izvoarele adânci ale vieții.
Lumea concretă să-i înconjoare la fiecare pas, căci din mijlocul acestei lumi judecata adevărată se călește și se întărește, pentru a putea rezolva problemele grele.
Copilăria e sărbătoarea cerească a eului uman, sărbătoare care nu se mai înțelege decât la această fază. Copilul nu este egoist cum își închipuie Kirkpatrick. La această vârstă copilărească, idealismul nebănuit, dar inepuizabil bate la porțile sufletului și cere loc de intrare și creare.
Toată copilăria e un prisos de energie care trebuie canalizat.
Puteri de voință cu revoluții în organismul social și național mocnesc în adâncul sufletului lor și cer viață și îndeplinire. Ce ideal nu se leagă de această vârstă și cere drumuri de mântuire.
Esența sufletului copilăriei l-a poetizat în cuvinte alese și duioase Anatole France în „Le livre de mon ami”. Strofele lui îți aduc aminte de mângâiere și de iubire a copilăriei:
„Delicatul și fermecătorul lor corp,
Visează; în timp ce noi gândim.
Ei fac din fior în fior
Descoperirea vieții”.
Și tot pentru iubirea și dragostea lor sfântă, Maurice Maeterlinck și-a înmuiat condeiul în favoarea vieții, ca să scrie „L’oiseau bleu”.
Dorinți tremură gândurile, când vezi ce tragedie sfâșietoare se petrece cu viața lor, când o educație greșită și boantă li-e hărăzită la epoca formării lor.
În „Monsieur Mager assassin”, romanul lui Leonard Frank e înfățișată această viață tristă și nenorocită, ca rezultat al unei pedagogii criminale în termeni atât de mișcători că lacrimile nu întârzie să curgă.
Urma aceasta de pe fruntea copilului nu se va șterge niciodată, și dacă va dispare în exterior, e că va fi pătruns în creier, și cel însemnat va purta stigmatul în suflet toată viața.Rândurile de mai sus din romanul lui Leonard Frank ne arată că noi trebuie să ne dăm perfect de bine seama de ceea ce semănăm în sufletul copiilor. Atât la ceea ce semănăm, cât și modul cum semănăm sunt azi de departe de a corespunde așteptărilor bune.
Școalele și toate organele de educație ale copiilor trebuie să creeze din ei personalități active, care să lupte cu problemele vieții și să fie frământați lăuntric de ele. Căci altfel dăm sceptici dezvoltați înainte de vreme.
Avem datoria să infiltrăm în sufletul copiilor de azi conștiința responsabilității față de stat și societate, cu o condiție sine qua non, că toate interesele personale, sunt legate de interesele națiunii.Uciderea copiilor de către Irod cu gând mișelnic, a fost răscumpărată, după Macrobe prin însuşi Dumnezeu care i-a dat lui Irod pedepse grele.
Bătrânul monarh n-a fost capabil de pocăință ori de câte ori își amintea greșeala.
Viermii i-au mâncat măruntaiele, cu picioarele umflate îi era silă de el însuși încercând să se omoare cu un cuțit la masă și-a dat sfârșitul.
Copiii au creat arta Renașterii. Zâmbetul lor plin de farmec, a încântat pe Rafael de i-a pus în brațele Fecioarei de la Sedia, cu atâta finețe și artă.
Rembrandt ca și Tițian i-au iubit cu dragoste adâncă și înțelegătoare ca pe niște flori alese și pline de parfum.
Copii sunt forțele tainice ale neamului, care așteaptă timpul potrivit să poată crea și împleti în raze generoase rosturi adânci.
Generațiile care s-au îngrijit de copii cum se cuvine au cunoscut culmile gloriei și ale fericirii. În Războiul Mondial copiii au fost mici eroi ai suferinței și mucenici ai durerii.
Dacă au cunoscut durerea în forme crude, au folosit și au fost pe multe fronturi soldați ai datoriei patriotice.
Deși slabi, au dus în toate timpurile o muncă fecundă la înălțarea templelor umanității.
Mentalitatea postbelică vitregă, a pierdut iubirea copiilor noștri. Gândurile tuturora s-au îndreptat spre lăcomia materiei – uitând de zburdălnicia și fericirea ce domnește în sufletele copiilor. În lumea orașelor noastre, copiii se pare că ei au fost sortiți cu muncă și puteri de samsari, să îmbogățească atâtea biete mame.
În zgomotul străzilor vezi atâția copii alergând repede după treburi și trăgând de cărucioare cu marfă grele ca niște vite. Rău îmbrăcați, rău hrăniți își irosesc puterile în plină tinerețe, nopți întregi lucrând și nedormind ca să poată odihni și dormi bine stăpânii lor.
Dar oriunde, azi, copiii, la noi nu sunt iubiți și bătuți cu blândețe. Copiii Apusului și ai Americii sunt pentru popoarele de acolo ceea ce era Isus în templu pentru învățații din juru-i.Epoca de trecere la bărbăție, cu toate frământările ei are rosturi mari când e lăsată să înflorească, prin grija și curajul de fiecare clipă ce i-l dă preocuparea întreagă a societății. E ceasul să ne încordăm toate puterile noastre de muncă și de grijă ca să le îndreptăm spre copii.Înainte mijesc zorii zilei pentru o lume nouă a copiilor creată prin eforturile și truda noastră.Dacă fiecare copil de azi nu va fi un semănător de bine, de ideal și de muncă pentru Neam, deprinderi pe care să i le sădim în suflet noi cu dragoste și entuziasm, nimic nu se alege de moștenitorii victoriei. Dacă Unitatea Națională a cerut sforțări și jertfe enorme, unitatea etnică sufletească ca o creație a culturii naționale va cere și mai mari sacrificii.Ca și ceva specific care nu se adresează decât sufletului și conștiinței inimii, va fi o lucrare mult mai grea ca și cea dintâi, dar a cărei victorie va fi mult mai glorioasă și mai umanitară.Copiii noștri ne cheamă spre ei. Școala, biserica, munca și tradiția trebuie săpată în inima lor. Către ei trebuie îndreptate cuvintele lui R. Poincaré, adresate tinerimii franceze „Franța va fi ceea ce voi veți fi mâine”.
Dar România va fi ceea ce noi vom face din Copiii noștri de azi, cu gândul spre viitorul Neamului Românesc.
